Noutăţi

5/18 august - Pomenirea Sf.Cuv. Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț

SFÂNTUL IOAN IACOB HOZEVITUL
DE LA NEAMŢ
(1913-1960)

a. Viaţa

Cuviosul Ioan Iacob, cu metania din Mănăstirea Neamţ, a fost un sihastru sfânt al zilelor noastre care s-a nevoit 24 de ani în Ţara Sfântă, atât pe Valea Iordanului, cât şi în pustiul Hozeva. Acest fericit purtător de Hristos s-a născut în satul Crăiniceni, comuna Păltiniş - Botoşani, la 23 iulie 1913, într-o familie de ţărani credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singur la părinţi. Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea „Iliuţă". La şase luni după naştere, mama sa, îmbolnăvindu-se, a decedat, iar copilul a rămas în grija bunicii sale după tată, Măria Iacob, care îl îngrijeşte ca o adevărată mamă timp de zece ani.

În anul 1916, când copilul Ilie avea trei ani, tatăl său a decedat pe front, în anul 1923 a decedat şi bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan şi lipsit de mângâierea părinţilor şi a bunicilor. De acum, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă şase copii. Între anii 1926-1932, tânărul Ilie urmează Gimnaziul „Mihail Kogălniceanu" şi Liceul „Dimitrie Cantemir" din Cozmeni - Cernăuţi.

În vara anului 1933 a intrat ca vieţuitor în obştea Mănăstirii Neamţ. La 8 aprilie 1936, este tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în noiembrie acelaşi an se duce, cu alţi doi călugări din marea lavră, să se închine la Mormântul Domnului. Apoi rămâne definitiv în Ţara Sfântă, unde se nevoieşte în obştea Mănăstirii Sfântul Sava de lângă Betleem.

La 14 septembrie 1947, este hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt de către mitropolitul Irinarh şi apoi numit egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de la Iordan. După cinci ani de ascultare se retrage cu ucenicul său, monahul Ioanichie Pârâială, în pustiul Hozeva, aproape de Ierihon. Aici se nevoiesc împreună opt ani de zile, în peştera Sfânta Ana, pe valea pârâului Horat.

La 5 august 1960, când avea 47 de ani, Cuviosul Ioan Iacob se mută la cereştile lăcaşuri şi este înmormântat în peştera în care s-a nevoit. După 20 de ani, la 8 august 1980, s-a aflat întreg în mormânt, fiind preamărit de Dumnezeu ca sfânt.

La 15 august, acelaşi an, moaştele sale au fost duse la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul din apropiere, cu binecuvântarea Patriarhului Benedict al Ierusalimului, şi se păstrează în biserică alături de celelalte sfinte moaşte.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

Acest cuvios a fost ales de Dumnezeu pentru împărăţia cerurilor din pântecele maicii sale, căci din pruncie se vedea umbrit de darul Duhului Sfânt, fiind întru toate blând ca un miel, smerit, tăcut, râvnitor pentru cele sfinte şi răbdător în ispitele cele dinăuntru şi din afară. Apoi rugăciunea cu lacrimi, neîncetat se lucra în mintea şi inima sa. Încă şi mama sa Ecaterina a fost rânduită de Hristos să ducă viaţă neîntinată până la nuntă şi să nască pe pământ un singur fiu, căci îndată după naştere se strămută la Cereştile lăcaşuri.

Fericitul Ilie, rămas orfan din pruncie de ambii părinţi trupeşti, avea tată în cer pe Dumnezeu, iar mamă duhovnicească avea Biserica şi pe smerita sa bunică Măria, văduvă, care l-a crescut şi l-a ocrotit cu rugăciunea şi dragostea ei până la vârsta de zece ani.
Spun bătrânii din satul său natal că bunica îşi ducea zilnic nepoţelul să i-l alăpteze mamele tinere din apropiere şi stătea lângă el de veghe ziua şi noaptea, până ce copilul a început să vorbească. Iar vara, când pleca la lucrul câmpului, punea copilul într-o traistă, încât numai capul i se vedea, îl aşeza în spate, se însemna cu Sfânta Cruce şi se ducea la muncă cu rugăciunea pe buze şi cu lacrimile în ochi. Acolo îl adăpostea la umbra unui copac, până la apusul soarelui. Apoi îl aşeza în traistă şi-l aducea acasă. După ce îl hrănea, îl culca lângă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni şi metanii până noaptea târziu, după tradiţia sfântă străbună.

Fiind luminat la minte, copilul învăţa bine la şcoală şi făcea mare bucurie bunicii sale. Mai târziu, bătrâna îl învăţa pe de rost sfintele rugăciuni, îl ducea regulat la biserică şi îl punea să citească la Psaltire, căci ea nu ştia carte. Alteori îi spunea să citească patimile Domnului, iar ea plângea şi făcea metanii. Uneori copilul o întreba:
- Mamă, de ce plângi aşa tare când citesc patimile Domnului ? Iar bătrâna îi răspundea, suspinând:
- Dragul meu, tu nu ştii durerea din casa noastră. Nu sunt eu mama ta ! Ea a decedat când tu aveai numai şase luni, iar tatăl tău a murit în război, când erai de trei ani. Eu sunt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la cer de mult. Fiind văduvă, voiam să mă duc la mănăstire, dar, văzând că ai rămas orfan de părinţi, am renunţat ca să te cresc pe tine. De aceea plâng, că sunt bătrână şi după moartea mea vei rămâne singur şi orfan pe lume. Dar să ai credinţă în Dumnezeu, să te rogi Lui mereu, să fugi de păcat şi să-ţi aduci aminte de noi. De vei face aşa, te va acoperi Maica Domnului şi vei scăpa de multe primejdii. Eu nu-ţi doresc altceva mai bun în viaţă decât să ajungi preot şi să slăveşti pe Hristos!

La vârsta de 20 de ani, terminând liceul şi fiind luminat la minte cu darul lui Hristos, prietenii şi rudele îl îndemnau să urmeze teologia şi să se facă preot. Însă conştiinţa şi cugetul inimii sale îi spuneau: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr !" Odată, pe când lucra la câmp, fiind în îndoială, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere ce să facă. Apoi a auzit o voce tare de sus: „Mănăstirea". Din clipa aceea nu mai avea odihnă,, căci Duhul Sfânt îl îndemna să plece cât mai repede la mănăstire şi să-şi închine viaţa lui Hristos.

În vara anului 1933, într-o zi de Duminică, pe când tinerii din sat se adunau cu veselie la nuntă, alesul Domnului, Ilie, s-a închinat cu lacrimi în biserica din Crăiniceni, şi-a sărutat crucile părinţilor din cimitir şi, luându-şi rămas bun de la ai săi, a plecat să se logodească cu Hristos în obştea Mănăstirii Neamţ.

Văzându-l episcopul Nicodim, stareţul lavrei, l-a întrebat:
- De ce ai venit, frate Ilie, la mănăstire?
- Părinte stareţ, doresc să mă fac călugăr, să-mi plâng păcatele mele, să mă rog pentru părinţii care m-au născut şi să laud neîncetat pe Dumnezeu.
- Bun lucru ţi-ai ales, frate Ilie. De vei avea smerenie şi ascultare şi vei iubi rugăciunea, pe toate cele bune le vei săvârşi, vei birui cu uşurinţă ispitele acestei vieţi şi cu sfinţii în cer te vei număra.
- Aşa să-mi ajute Bunul Dumnezeu, preasfinţite părinte stareţ !
- Numai să ai răbdare în toate, să te hrăneşti din învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi şi să urmezi viaţa şi sfaturile cuvioşilor duhovnici şi nevoitori din obştea Mănăstirii Neamţ. Vino să te închini la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserică, ocrotitoarea acestui sfânt lăcaş, apoi te încredinţez sub ascultarea părintelui Iov, farmacistul mănăstirii, cel mai duhovnicesc călugăr din obştea noastră. Să-i urmezi după putere viaţa şi sfatul, să nu lipseşti de la slujbele bisericii şi să faci ascultare la biblioteca mănăstirii.

Trei ani a făcut ucenicie rasoforul Ilie Cuviosului părinte Iov Burlacu, silindu-se să-i urmeze nevoinţa aspră, postul, tăcerea, smerenia, sărăcia şi neîncetata rugăciune. Iar la bibliotecă a pus în rânduială toate cărţile, a citit multe din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi dădea bune sfaturi fraţilor tineri, încât se foloseau toţi de râvna, de înţelepciunea şi osteneala lui şi era iubit de toţi în obştea marii lavre.

Văzând stareţul şi duhovnicii râvna lui pentru Hristos, la 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare a Sfintelor Patimi, când Domnul a fost vândut pentru noi, rasoforul Ilie Iacob a fost tuns în cinul monahal împreună cu alţi zece fraţi, primind numele Sfântului Ioan Botezătorul. Amândoi marii prooroci, Ilie şi Ioan, începători ai vieţii pustniceşti din Vechiul şi Noul Testament, aveau să-i fie dascăli, părinţi şi rugători ai nevoinţei lui călugăreşti. Amândoi îl îndemnau să le urmeze viaţa, postul, rugăciunea şi fecioria şi îi aminteau de Ţara Sfântă şi de marii sihaştri de pe Valea Iordanului. Sfântul Ilie Tesviteanul îi dădea râvna pentru mărturisirea dreptei credinţe şi îl îndemna spre urcuşul duhovnicesc al Carmelului şi Sinaiului. Iar Sfântul Ioan Botezătorul îl chema spre mănăstirile din Ţara Sfântă şi-l sfătuia să îndemne pe toţi la pocăinţă şi să mustre cu îndrăzneală păcatul. Aceasta a făcut-o în toată viaţa sa prin frumoasele sale versuri şi cuvinte de învăţătură ce ni le-a lăsat până astăzi.

Fiind rănit de dragostea lui Hristos pentru Mormântul dătător de viaţă din Ierusalim şi pentru viaţa pustnicească de acolo, smeritul monah Ioan Iacob s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, a sărutat icoana Maicii Domnului din biserică, şi-a cerut iertare şi binecuvântare de la stareţ şi de la toţi şi a plecat definitiv spre Ţara Sfântă în toamna anului 1936, fiind acoperit în toate de darul Duhului Sfânt care îi aprindea inima de dumnezeiescul dor.

Primul popas în Ţara Sfântă a fost închinarea pe Golgota şi sărutarea Sfântului Mormânt. După ce s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos, fericitul ostaş al lui Hristos a străbătut toată Ţara Sfântă şi a păşit pe urmele Domnului şi ale Sfinţilor săi ocrotitori, Ilie Tesviteanul şi Ioan Botezătorul. După ce s-a nevoit mai întâi singur într-o peşteră din pustiul Iordanului, s-a retras apoi în obştea Mănăstirii Sfântul Sava de pe Valea Cedrilor, unde se osteneau şi alţi câţiva sihaştri români. În această străveche lavră s-a jertfit Cuviosul Ioan până în vara anului 1947.

Aici a dobândit ostaşul lui Hristos, Ioan, darul lacrimilor şi al rugăciunii inimii. Aici a răbdat grele lupte şi încercări de la diavoli, căci nu-l puteau suferi duhurile rele să se roage neîncetat şi să laude pe Dumnezeu. Aici a primit tunderea în marea schimă şi tot aici a biruit el pe vrăjmaşii cei nevăzuţi cu postul aspru şi îndelungat, cu privegherile obositoare de noapte, cu sabia biruitoare a rugăciunii şi cu scutul smereniei. Astfel, ajunsese atât de despătimit, încât răbda ocara şi toate cu bucurie, avea mare milă pentru toată zidirea şi nu se temea niciodată de diavoli, de boală şi de moarte.

Cuviosul Ioan Iacob avea în obştea Sfântului Sava ascultarea de bibliotecar şi de infirmier. Noaptea lua parte la biserică, se ruga la chilie şi îngrijea marea bibliotecă a mănăstirii, iar ziua era infirmier şi îngrijitor de bolnavi la bolniţa din incintă. Cerceta pe călugării şi sihaştrii bolnavi, le ducea de mâncare, spăla rănile răniţilor de război aduşi aici de pe front şi alina pe toţi cu dragoste, iar cu inima neîncetat se ruga şi simţea pe Hristos.

Cu sfatul arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului românesc din Ierusalim, Cuviosul Ioan Iacob a primit hirotonia în preot şi a stat egumen cinci ani la Schitul Sfântul Ioan Botezătorul de la Iordan, înfiinţat de Patriarhia Română. Aici a adăugat noi osteneli pustniceşti şi a suferit nu puţine ispite de la diavoli. Iar nevoinţa lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui şi rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreţinerea schitului şi odihnea cu dragoste pelerinii români şi străini care poposeau aici. Noaptea făcea slujbele rânduite în biserică, spovedea închinătorii şi se retrăgea câteva ore la linişte într-o peşteră de pe malul Iordanului, iar dimineaţa se întorcea la schit cu chipul luminat.

Arzând cu inima mai mult pentru Hristos şi iubind desăvârşit liniştea şi rugăciunea, fericitul stareţ Ioan s-a retras în toamna anului 1952 în pustiul Hozeva, din apropierea Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, împreună cu ucenicul său, monahul Ioanichie.
După ce s-a nevoit câteva luni în obşte, s-a aşezat apoi definitiv în peştera Sfânta Ana, de pe valea pârâului Horat, unde se nevoiau şi alţi sihaştri, pentru a trăi ultimii ani ai vieţii numai în rugăciune şi în convorbire cu Hristos. Şi s-a nevoit aici peste şapte ani, însă nimeni, nici chiar ucenicul său Ioanichie nu ştia toate nevoinţele sale, fiind ascunse în Dumnezeu şi în taina inimii sale. Căci ucenicul vedea numai ostenelile cele din afară, precum: privegherile de toată noaptea, citirea celor şapte Laude, osârdia la sfintele slujbe pe care le făcea în paraclisul din peşteră, citirea cărţilor sfinte, traducerea din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi compunerea de versuri religioase pentru pelerinii care îl cercetau la peşteră.
Dar nevoinţele sale cele din inimă, lacrimile de taină, lupta cu gândurile şi cu duhurile rele, cugetările duhovniceşti la cele de sus şi căldura Duhului Sfânt care îi aprindea inima pentru Hristos, singur Dumnezeu le vedea şi le primea ca o ardere de tot a Cuviosului Ioan Sihastrul, neştiute de nici un muritor.

Despre nevoinţa acestui sfânt sihastru, iată ce spunea ucenicul său:
- Cât a fost bolnav, niciodată nu a oftat sau a suspinat, ci răbda toate cu seninătate şi bucurie. Apoi tăcea mult, nu râdea niciodată, se ruga neîncetat cu inima şi răbda cu multă tărie bolile şi necazurile vieţii. Ţinea regim sever şi post, primind foarte puţină mâncare şi băutură, cât să-şi ţină zilele; iubea mult liniştea şi singurătatea, ţinea cu tărie la dreapta credinţă, la Tradiţie şi Sfintele Canoane şi avea mintea totdeauna aţintită la Iisus Hristos răstignit pe Golgota. Nimic din cele pământeşti nu cugeta, nici nu voia să ştie. Astfel, trupul său, mintea şi inima erau despătimite, dematerializate şi unite tainic cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin darul Duhului Sfânt.

Spunea şi acestea părintele Ioanichie, ucenicul său:
- Cuviosul Ioan ştia mai dinainte data sfârşitului său, pe care şi-a însemnat-o pe peretele peşterii. Îndată după ce s-a săvârşit, l-am îmbrăcat cu rasa, i-am aşezat schima mare, căci era schimnic din Mănăstirea Sfântul Sava, i-am pus epitrahilul pe piept şi l-am culcat pe rogojină. Apoi i-am aprins trei lumânări de ceară şi candela şi am anunţat pe stareţul Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, arhimandritul Amfilohie, cu care era foarte apropiat. La porunca lui i s-au tras trei zile clopotele mănăstirii şi s-a făcut trisaghion la peşteră.

Pentru înmormântarea Sfântului Ioan Iacob şi pentru minunea care s-a săvârşit atunci, spune ucenicul său următoarele:
- În ziua stabilită pentru înmormântare a venit stareţul mănăstirii, Amfilohie, cu câţiva călugări şi cu pustnicii care sihăstreau în peşterile din pustia Ruva din apropiere. S-au urcat pe scară, sus, în peşteră şi la orele 10, sâmbătă, 7 august, stareţul a început slujba prohodului. Deodată însă, peştera s-a umplut de nenumărate păsărele de pustie, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pesmeţi să mănânce. Acum, însă, nu veniseră să primească hrană, ci au fost trimise de Dumnezeu, spre cinstirea Sfântului Ioan, ca să-l jelească şi să-l petreacă spre mormânt.
Despre aceasta, stareţul Amfilohie spunea:
- Păsările ne incomodau în timpul slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărţile, băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se aşezau şi pe el, pe cap, pe piept, pe picioare şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră. După săvârşirea slujbei, spune stareţul, l-am pus în mormântul care era în peşteră şi în care mai fuseseră îngropaţi şi alţi sihaştri, iar deasupra am pus un capac de scânduri. Abia atunci au plecat păsările şi s- au împrăştiat. Apoi am adus pământ, am făcut mortar şi am lipit cu el scândurile de pe mormânt, unde cuviosul a rămas până în august, 1980...

Din ziua adormirii sale, mormântul Cuviosului Ioan Iacob a rămas aproape uitat în peştera Sfânta Ana timp de 20 de ani. Însuşi ucenicul său, loanichie, s-a mutat în lavra Sfântului Gheorghe Hozevitul. Numai în anumite zile sau când veneau pelerini români, urcau pe scară la peşteră conduşi de ucenic, îi aprindeau lumânări şi candela la mormânt, tămâiau, făceau Vecernia în peşteră, cântau trisaghionul morţilor, cereau ajutorul marelui sihastru, ascultau pe scurt viaţa lui povestită de ucenic, sunau toaca şi coborau din peşteră cu ochii în lacrimi şi ziceau: „Ce mare a fost nevoinţa Cuviosului Ioan Iacob !"

În vara anului 1980, la 8 august, un grup de pelerini ortodocşi în frunte cu un arhimandrit grec, fost sihastru aproape de Cuviosul Ioan Hozevitul, au urcat în peştera Sfânta Ana, au făcut o rugăciune şi i-au sărutat mormântul. Apoi a spus acel arhimandrit:
- M-am nevoit aici aproape de peştera aceasta şi iubeam foarte mult pe Părintele Ioan Iacob, care îmi era duhovnic. Apoi, plecând misionar în America de peste 20 de ani, nu mai ştiam nimic despre el. Dar într-o noapte l-am visat şi mi-a spus: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peştera Sfintei Ana din pustiul Hozeva şi mă vei vedea!" Este o lună de zile de când l-am visat şi de atunci nu mai am odihnă. De aceea am venit ca să vorbesc cu Părintele Ioan, duhovnicul şi prietenul meu. Eu însă nu ştiam că s-a mutat la Domnul. Acum, sufletul meu nu are pace până nu îi voi deschide mormântul ca să-i sărut cinstitul său trup atât de nevoitor !

Stareţul lavrei, Amfilohie, cu greu a dat binecuvântarea să se deschidă mormântul Cuviosului Ioan din peşteră. Însă cum l-au deschis, a ieşit un miros de bună mireasmă care a umplut peştera şi inimile tuturor. Iar trupul cuviosului şi hainele erau întregi şi nevătămate şi răspândeau o aromă cerească de sfinţenie. Parcă era de curând adormit. Atunci toţi pelerinii au îngenuncheat şi, cu lacrimi de emoţie şi evlavie, au strigat:
- Slavă Ţie, Doamne, pentru această mare minune ! Cuviosul Ioan Românul este sfânt !
Apoi au sărutat sfintele lui moaşte, le-au tămâiat, au aprins lumânări şi au cântat troparul: „Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că, luând crucea ai urmat lui Hristos şi învăţând să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta împreună cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Ioane, duhul tău !"
Deci, primind o bucăţică din hainele cuviosului de binecuvântare, pelerinii s-au dus cu pace, iar moaştele lui au rămas în peşteră până la 15 august.

Spunea părintele Ioanichie, ucenicul său, că în ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului, stareţul lavrei a urcat un sicriu de lemn în peşteră şi împreună cu alţi preoţi a aşezat sfântul său trup în sicriu, fiind cu totul întreg şi uşor şi l-au tămâiat. Iar la 15 august, fiind hramul Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, au venit câţiva arhierei, preoţi şi călugări români şi greci şi numeroşi pelerini ortodocşi. Apoi, în sunetul clopotelor, au coborât din peşteră sfintele moaşte şi le-au dus cu procesiune în biserica marii lavre unde le-au aşezat alături de alte sfinte moaşte. Apoi au făcut 40 de Sfinte Liturghii, ca Dumnezeu să descopere sfinţenia moaştelor sale. Deci, văzând că trupul său a rămas şi după aceea întreg şi nealterat, l-au numărat şi l-au cinstit cu toţii în ceata, sfinţilor părinţi.
Mai târziu, câţiva credincioşi iubitori de Hristos i-au făcut un sicriu nou din abanos şi au aşezat în el odorul cel de mult preţ, cum se vede. Din vara anului 1980 până astăzi, vin mulţi pelerini ortodocşi români, greci, ciprioţi, sârbi şi din alte ţări să se închine şi să ceară binecuvântare şi ajutor în lupta acestei vieţi de la moaştele preamărite de Dumnezeu ale unui nou sfânt al Bisericii Ortodoxe, cunoscut cu numele de „Cuviosul Ioan cel Nou Hozevitul" sau „Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ (Românul)". Multe din scrisorile şi versurile sale duhovniceşti se citesc cu evlavie astăzi de credincioşi, îndemnându-i pe calea mântuirii.

Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, roagă-te lui Dumnezeu pentru lume, pentru neamul din care te-ai născut, pentru mănăstiri şi credincioşi, pentru mântuirea tuturor celor ce cred şi caută pe Domnul !

Sursa: www.sfant.ro