Noutăţi

Duminica a VII-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum)

I

– Pentru ce Iisus trage după El pe aceşti orbi care strigau?
– Ca să ne înveţe, şi cu acest prilej, să fugim de slava lumii. Şi, pentru că era aproape de casa Sa, i-a dus înăuntru, ca să-i vindece îndeosebi. Lucrul acesta se vede şi de acolo că le-a poruncit să nu spună nimănui nimic .
Nu mică este acuzaţia pe care aceşti orbi o aduc iudeilor; ochii le sunt betegi şi cred în Hristos numai din auzite; iudeii văd minunile, vederea le dă mărturie de cele săvârşite, şi ei fac cu totul dimpotrivă. Uită-te şi la râvna celor doi orbi! O arată şi strigătul şi rugămintea lor! Nu s-au apropiat de Iisus orişicum, ci strigau tare şi nu cereau nimic altceva decât milă. Îl numeau „Fiul lui David”, pentru că numele acesta li se părea nume de cinste. În multe locuri şi profeţii numeau aşa pe împăraţii iudeilor, când voiau să-i cinstească şi să-i arate mari.

După ce i-a dus în casă, Domnul îi întreabă a doua oară. De multe ori Iisus vindeca pe cei bolnavi numai când era rugat, ca să nu se creadă, că săvârşeşte aceste minuni din dragoste de slavă; şi nu numai pentru aceasta, ci şi pentru ca să arate că şi bolnavii erau vrednici să fie vindecaţi, şi ca să nu spună cineva: „Dacă de milă îi vindecă, atunci trebuia să-i vindece pe toţi!” Dar şi mila lui Hristos avea un temei; anume, credinţa celor vindecaţi. Apoi nu numai pentru aceasta le-a cerut orbilor credinţă, ci şi pentru alt motiv: L-au numit „Fiul lui David”; de aceea îi urcă spre lucruri mai înalte şi-i învaţă ce trebuie să gândească despre El, spunându-le: „Credeţi că pot să fac aceasta?” N-a spus: „Credeţi că pot să rog pe Tatăl Meu?”, „Că pot să Mă rog?”, ci: „Credeţi că pot Eu să fac aceasta?”.

– Ce-au răspuns orbii?

– „Da, Doamne!”

Nu L-au mai numit „Fiul lui David”, ci au mers mai sus şi I-au mărturisit stăpânirea şi puterea. După acest răspuns şi-a pus şi El mîna pe ochii lor, spunând: „După credinţa voastră, fie vouă!” A grăit aşa ca să le întărească credinţa, ca să le arate că au şi ei partea lor de merit la săvârşirea minunii şi ca să le dea mărturie că n-au fost linguşeală cuvintele lor. Nici n-a spus: „Să se deschidă ochii voştri!”, ci: „După credinţa voastră, fie vouă!” Cuvintele acestea le-a spus Domnul multora din cei ce s-au apropiat de El, căutând cu ele să scoată la iveală credinţa lor înainte de vindecarea trupurilor lor, pentru a-i face pe aceia mai străluciţi, iar pe alţii mai râvnitori.

Aşa a făcut şi cu slăbănogul; înainte de a-i înzdrăveni trupul, i-a înălţat sufletul, zicându-i: „îndrăzneşte, fiule, iertate îţi sunt păcatele!” ; aşa a făcut când a înviat pe fiica mai marelui sinagogii; a apucat-o de mână şi a poruncit să i se dea de mâncare, pentru ca ea să afle că El este Binefăcătorul ; cu sutaşul a făcut la fel; datorită credinţei lui i s-a împlinit cererea ; iar pe ucenicii Săi i-a izbăvit de furtuna de pe mare după ce mai întâi a alungat din sufletul lor puţinătatea credinţei lor. Tot aşa şi acum, cu orbii. Domnul ştia, chiar înainte de strigătul lor, cele ascunse ale sufletului lor; dar ca să aducă şi pe alţii la acelaşi zel, îi face cunoscuţi şi celorlalţi, vestindu-le, prin vindecarea lor desăvârşită, credinţa lor ascunsă.

Apoi, după ce i-a vindecat, le-a poruncit să nu spună nimănui. Şi nu le-a poruncit aşa de mântuială, ci cu multă tărie, că spune evanghelistul Matei:
«Iisus le-a poruncit, cu toată puterea, spunând: „Vedeţi, nimeni să nu ştie!” Iar ei ieşind, L-au vestit în tot pământul acela».

Orbii nu s-au putut stăpâni, ci s-au făcut predicatori şi evanghelişti. Li s-a poruncit să ascundă minunea, dar n-au ascultat. Dacă în alte împrejurări Domnul a spus: „Mergi şi povesteşte slava lui Dumnezeii“, apoi nu este o contrazicere între o poruncă şi alta, ci sunt întru totul de acord. Domnul ne învaţă să nu ne lăudăm pe noi înşine, ci chiar să oprim pe cei ce vor să ne laude; dar dacă lauda şi slava se referă la Dumnezeu, nu numai că nu ne opreşte, dar ne şi porunceşte să o facem.

„Iar după ce au ieşit, iată I-au adus un om mut, îndrăcit”.
Boala omului acestuia nu era datorită firii, ci răutăţii diavolului. De aceea a trebuit să fie adus de alţii. Bolnavul nu putea să-L roage pe Domnul, că era mut, şi nici pe alţii, că demonul îi legase limba şi odată cu limba îi legase şi sufletul. De aceea Domnul nici nu-i cere credinţă, ci îl vindecă îndată.

«Şi fiind scos demonul, a grăit mutul. Iar mulţimile s-au minunat, zicând: „Niciodată nu s-a arătat aşa ceva în Israel”».
Aceasta mai cu seamă îi supăra pe farisei, că mulţimile Îl puneau pe Hristos mai presus de toţi oamenii, nu numai de cei de pe vremea lor, ci de toţi oamenii care fuseseră vreodată. Şi-L puneau mai presus nu pentru că vindeca, ci pentru că vindeca uşor şi repede boli nenumărate şi de nevindecat. Aşa era poporul.

II

Fariseii, însă, cu totul dimpotrivă. Nu numai că bârfeau faptele lui Hristos, dar nu se ruşinau nici când se contraziceau pe ei înşişi. Aşa e răutatea.

Ce au spus fariseii?

„Cu domnul demonilor scoate pe demoni!”
Poate fi, oare, o prostie mai mare ca aceasta? De altfel Însuşi Domnul a spus mai târziu că este cu neputinţă să scoţi pe demoni cu demoni, că de obicei diavolul caută să-şi întărească stăpânirea, nu s-o dărâme. Dar Iisus nu numai că a scos pe draci, ci şi pe leproşi i-a curăţit şi pe morţi i-a înviat şi marea a potolit-o şi păcatele le-a dezlegat şi împărăţia a predicat-o şi a adus şi pe oameni la Tatăl. Acestea nu le-ar fi vrut diavolul nicicând şi nici nu le-ar fi putut opri; că demonii duc pe oameni la idoli, îi depărtează de Dumnezeu, îi conving să nu creadă în viaţa viitoare. Diavolul nu face bine celor care îl ocărăsc, ba dimpotrivă, chiar când nu-i ocărât, vatămă pe cei care-i slujesc şi-l cinstesc; Hristos, însă, face dimpotrivă; după ce fariseii L-au ocărit şi L-au batjocorit,

„Străbătea toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor şi predicând Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa” .
Hristos nu numai că n-a pedepsit pe farisei că s-au purtat cu atâta nesimţire, dar nici chiar nu i-a ţinut de rău. Şi-a arătat şi blândeţea, dar le-a respins şi bârfeala; prin minunile Sale voia să le dea o dovadă şi mai mare de bunătatea Sa, iar prin cuvintele Sale să le închidă gura.

Hristos străbătea, aşadar, oraşele, satele şi sinagogile iudeilor, ca să ne înveţe cum trebuie să răsplătim bârfitorilor noştri; nu cu alte bârfeli, ci cu mai mari binefaceri. Dacă faci bine semenilor tăi nu de ochii lumii, ci de dragul lui Dumnezeu, atunci să nu încetezi a face bine orice ţi-ar face oamenii, ca să-ţi fie mai mare răsplata; dar dacă după ce ai fost bârfit încetezi de a face bine, arăţi că săvârşeai o virtute ca aceea nu de dragul lui Dumnezeu, ci de dragul laudelor oamenilor.

Hristos ne arată, deci, că se purta aşa numai datorită bunătăţii Sale; de aceea nu aştepta să vină bolnavii la El, ci El Se grăbea spre ei, aducându-le două mari bunătăţi: una, Evanghelia împărăţiei; alta, vindecarea tuturor bolilor. Nu trecea cu vederea nici un oraş, nu lăsa la o parte nici un sat, ci mergea în toate locurile. Şi nu Se mărginea la atâta, ci arăta şi o altă purtare de grijă:

«Că văzând mulţimile, I S-a făcut milă de ele, că erau necăjite şi rătăcite ca oile ce n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor Săi: „Secerişul este mult iar lucrătorii puţini. Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului ca să scoată lucrători la secerişul Său“».
Iată iarăşi cât de puţin iubitor de slavă deşartă este Hristos! Ca să nu atragă pe toţi oamenii la El, i-a trimis la propovăduire pe ucenicii Săi. Dar nu numai pentru aceasta, ci şi pentru a-i învăţa pe ucenici, ca într-o şcoală, prin exerciţiile din Palestina, să fie pregătiţi pentru luptele ce le vor da în toată lumea. De aceea i-a pus să facă exerciţii mai grele chiar decât luptele, dar pe măsura puterilor lor, ca să lupte mai târziu cu mai multă uşurinţă, învăţându-i ca pe nişte pui plăpânzi de pe acum să zboare. Deocamdată îi face doctori ai trupurilor şi le lasă pentru mai târziu îndreptarea sufletelor, faptă cu mult mai mare.

Uită-te că Domnul le arată că trimiterea este uşoară şi necesară. Căci ce spune? „Secerişul este mult, iar lucrătorii puţini”. „Nu vă trimit, le spune Domnul, la semănat, ci la secerat!” Acelaşi lucru l-a spus şi Evanghelia lui Ioan: „Alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor” . Le spunea acestea şi ca să-i facă modeşti, dar şi ca să le dea curaj, arătându-le că munca cea mai grea o făcuseră alţii înaintea lor.

Vezi că şi acum Domnul este condus tot de iubirea de oameni şi nu de vreo răsplată oarecare? Că spune evanghelistul: „I S-a făcut milă de mulţimi, că erau necăjite şi rătăcite ca oile ce n-au păstor”. Aceasta este vina conducătorilor iudeilor! Erau păstori, dar faptele îi arătau lupi! Nu numai că nu îndreptau mulţimile, dar le şi vătămau propăşirea lor.
Mulţimile se minunau de Domnul şi spuneau: „Niciodată nu s-a arătat aşa ceva în Israel!” ; conducătorii iudeilor, însă, spuneau dimpotrivă:
„Cu domnul demonilor scoate pe demoni!”.

– Dar pe cine-i numeşte aici lucrători?
– Pe cei doisprezece ucenici!
– Ce dar? Când a spus: „Iar lucrătorii puţini”, a mai adăugat şi pe alţii la aceştia?
– Deloc! Ci pe ei i-a trimis!
– Dar pentru ce a spus: „Rugaţi pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său“, dacă nu le-a mai adăugat nici unul?
– Pentru că i-a înmulţit, deşi erau doisprezece! Nu le-a mărit numărul, ci le-a dăruit putere.

(...)

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXXII în Omilii la Matei,