Noutăţi

Duminica a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei)

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXVIII în Omilii la Matei

(…)

Când Domnul S-a coborât pe uscat a urmat o altă minune şi mai înfricoşătoare. Nişte îndrăciţi, care umblau de colo-colo ca niște fugari, văzându-L pe Stăpân au zis: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici înainte de vreme ca să ne muncești pe noi?” (Matei 8, 29). Pentru că mulţimile Îl numeau pe Hristos om, au venit demonii ca să-I proclame Dumnezeirea Sa! Cei care nu văzuseră marea înfuriată și iarăşi potolită auzeau acum pe demoni strigând ceea ce strigase marea prin potolirea ei. Apoi, ca să nu se creadă că strigătul lor este lingușeală, demonii mărturisesc propria lor suferinţă, spunându-I: „Ai venit aici înainte de vreme ca să ne munceşti?”. Demonii mărturisesc mai întâi duşmănia lor faţă de Hristos, ca să nu fie bănuitoare rugămintea lor de mai târziu, de a le da voie să intre în turma de porci. Prezenţa lui Hristos îi făcea să sufere cele mai groaznice chinuri, erau biciuiţi în chip nevăzut, erau frământaţi mai mult decât marea, erau chinuiţi, erau munciţi. Pentru că nici un om nu îndrăznea să se apropie de ei, Hristos se îndreaptă spre ei. Evanghelistul Matei spune că demonii I-au zis Domnului: „Ai venit aici înainte de vreme ca să ne munceşti pe noi?”. Ceilalţi evanghelişti au adăugat că L-au rugat şi I-au cerut să nu-i arunce în adânc (Marcu 5,10; Luca 8, 31). Gândeau că le şi stă înainte munca veşnică şi se temeau că aveau să fie daţi pedepsei chiar în clipa aceea.

Nu este nici o contrazicere între evanghelişti chiar dacă Luca vorbeşte de un singur îndrăcit, iar Matei de doi. Dacă Luca ar fi spus că a fost numai un îndrăcit şi că n-a mai fost altul, atunci ar fi fost contrazicere între el şi evanghelistul Matei; dar dacă Luca vorbeşte de unul, iar Matei de doi, nu înseamnă că se contrazic, ci că istorisesc diferit același fapt. După părerea mea, Luca, în istorisirea sa, a vorbit numai de îndrăcitul care era mai bolnav dintre cei doi îndrăciţi. Din pricina asta şi spune că boala lui era cumplită; de pildă că-şi sfărâma lanţurile şi cătuşele şi rătăcea prin pustie (Luca 8, 29), iar evanghelistul Marcu spune că se tăia cu pietre (Marcu 5, 5). Cuvintele demonilor sunt îndestulătoare să arate duşmănia şi neruşinarea lor. „Ai venit, spun ei, ca mai înainte de vreme să ne munceşti?”. Nu puteau spune că n-au păcătuit; dar se roagă să nu-i pedepsească înainte de vreme. Săvârşiseră multe fărădelegi, stricaseră şi chinuiseră făptura lui Dumnezeu în toate chipurile cu putinţă; de aceea Hristos îi lovise cu acele groaznice chinuri. Şi pentru că socoteau că, din pricina grozăviei faptelor lor, Domnul n-are să mai aştepte timpul pedepsei, se roagă şi-I cer stăruitor lui Hristos să nu-i trimită la muncă înainte de vreme. Şi cei care nu sufereau pe ei cătuşele vin cu cătuşele pe ei; cei care cutreierau munţii au ieşit la câmpie; cei care împiedicau drumul altora s-au oprit când au văzut că Domnul le taie drumul lor. Dar pentru ce le plăcea să locuiască în morminte?

Pentru că demonii voiau să sădească în sufletele oamenilor o învăţătură rea, că sufletele celor morţi se fac demoni. Dar aceasta nici prin minte nu trebuie să ne treacă. Dar poate că m-ar întreba cineva: Mulţi vrăjitori junghie copii ca să se folosească de sufletele lor la facerea vrăjilor. Ce ai de spus de asta? Cine o dovedeşte? Mulţi spun, într-adevăr, că vrăjitorii ucid copii; dar de unde ştii că sufletele celor ucişi lucrează cu vrăjitorii? Răspunde-mi, te rog, la întrebarea asta! Chiar demoniacii strigă: „Eu sunt sufletul cutăruia!”. Dar şi asta e o înşelătorie diavolească. Nu strigă sufletul celui mort, ci demonul, care vorbeşte în numele lui, ca să înşele pe cei ce-l aud. Dacă sufletul ar avea puterea să intre într-un demon şi să se facă demon, apoi cu atât mai mult ar putea să se întoarcă în propriul său trup. În afară de asta, e de neînţeles ca cel ucis să dea ajutor ucigaşului său, sau ca un om să aibă puterea să prefacă o putere imaterială în altă substanţă. Dacă nu se poate face aceasta cu trupurile, că nimeni nu poate preface trupul unui om în trup de măgar, cu mult mai mult nu se poate face aceasta cu sufletul nevăzut; nu se poate preface sufletul unui om în demon.

III

Astfel de cuvinte sunt, deci, basme băbeşti şi sperietori pentru copii. Nici nu este cu putinţă ca sufletul, odată despărţit de trup, să mai rătăcească pe pământ. Că spune Scriptura: „Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu” (Înțelepciunea lui Solomon 3, 1). Iar dacă sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu, atunci şi sufletele copiilor; că nici sufletele lor nu sunt rele. Sufletele păcătoşilor, îndată după moarte, sunt duse de aici; şi se vede asta din pilda bogatului nemilostiv şi a lui Lazăr (Luca 16, 19-31); iar în altă parte Hristos spune: „Astăzi vor cere sufletul tău de la tine”(Luca 12, 20). Nu este cu putinţă ca sufletul, odată ieşit din trup, să mai rătăcească pe pământ. Şi pe bună dreptate. Dacă noi, când suntem în trup, deşi cunoaştem destul de bine pământul şi suntem obișnuiți cu el, totuși, dacă mergem pe un drum străin, nu ştim pe unde să apucăm, de nu este cineva care să ne îndrumeze, cum este cu putinţă ca sufletul, despărţit de trup şi lipsit de toate acelea cu care era obişnuit, să ştie unde să meargă fără să-l îndrumeze cineva? Şi din multe alte locuri putem vedea că sufletul nu rămâne pe pământ după ce iese din trup. Ştefan zice: „Primeşte duhul meu!” (Fapte 7, 59);; iar Pavel: „Este cu mult mai bine să mă desfac şi să fiu cu Hristos” (Filipeni 1, 23). Iar despre patriarhul Avraam Scriptura spune: „Şi a fast adăugat lângă părinţii lui, întru bătrâneţe bune” (Facere 25, 8). Că nici sufletele păcătoşilor nu pot rămîne aici pe pământ, ascultă-l pe bogatul nemilostiv cât se roagă să vină pe pământ şi nu i se îngăduie; dacă ar fi fost cu putinţă, ar fi venit şi ar fi spus cele ce se petrec acolo (Luca 16, 27-31).  Din acestea se vede deci că, după plecarea de pe pământ, sufletele sunt duse într-un anumit loc, de unde nu mai au putere să se reîntoarcă pe pământ, ci aşteaptă ziua cea înfricoşătoare a judecăţii. Dacă cineva m-ar întreba: „Pentru ce Hristos a făcut ce au cerut demonii, îngăduindu-le să intre în turma porcilor?”, voi răspunde aşa: Hristos a făcut lucrul acesta nu pentru ca să dea ascultare demonilor, ci pentru ca să rânduiască multe. Întâi, să înveţe pe cei izbăviţi de tiranii aceia cumpliţi cât de multă vătămare le aduceau aceşti duşmani; apoi, ca să cunoască toţi că demonii nici în porci nu îndrăznesc să intre dacă Hristos nu le-ar îngădui; în al treilea rând, ca să se ştie că demonii ar fi făcut oamenilor acelora mai mult rău decât porcilor, dacă, în marea lor nenorocire, nu s-ar fi bucurat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Ştie, doar, toată lumea că demonii ne urăsc pe noi mai mult decât pe animale. Deci dacă demonii n-au cruţat porcii, ci într-o clipă i-au aruncat în mare, cu mult mai mult ar fi făcut aceasta cu acei oameni pe care-i aveau în puterea lor; i-ar fi dus şi târât în pustietăţi dacă n-ar fi avut alături de ei, chiar atunci când demonii îi munceau, multa purtare de grijă a lui Dumnezeu, care-i înfrâna şi-i oprea pe demoni de a merge mai departe. De aici se vede că nu este om care să nu se bucure de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dacă nu se bucură toţi la fel şi nici în acelaşi chip, apoi şi aceasta este cea mai bună cale a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Că Dumnezeu Îşi arată purtarea Sa de grijă după trebuinţa deosebită a fiecăruia. Pe lângă cele spuse, mai învăţăm de aici şi altceva, că Dumnezeu poartă de grijă nu numai de toţi îndeobşte, ci de fiecare om în parte. Asta a arătat-o şi ucenicilor Săi, spunând: „Iar vouă şi perii capului vă sunt număraţi” (Matei 10, 30). Şi poţi vedea aceasta lămurit chiar la îndrăciţii aceştia; de mult ar fi fost înecaţi dacă nu s-ar fi bucurat de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu.

Domnul a îngăduit demonilor să intre în turma de porci, ca să afle şi locuitorii ţinuturilor acelora puterea Lui. Unde era cunoscut numele Lui, Hristos nu căuta să se arate; dar unde nu-L cunoştea nimeni, unde oamenii nu-L ştiau încă, făcea să strălucească minunile Sale, ca să atragă şi pe aceştia la cunoaşterea Dumnezeirii Sale. Că locuitorii orașului aceluia nu-L cunoșteau, o arată sfârșitul. Ar fi trebuit să I se închine Lui și să se minuneze de puterea Lui, dar ei au trimis la El.

„Şi L-au rugat să plece din hotarele lor” (Matei 8, 34). Dar pentru ce demonii au omorât porcii? Demonii totdeauna se străduiesc să aducă supărări pe capetele oamenilor şi totdeauna se bucură de pieirea lor. Aceasta a făcut-o diavolul şi cu Iov, deşi acolo Dumnezeu a îngăduit. Dar nici acolo Dumnezeu n-a făcut pe placul diavolului, ci, vrând să-l arate mai strălucit pe slujitorul Său, a pus capăt obrăzniciei diavolului şi a întors asupra capului lui tot ce pusese la cale împotriva dreptului. Şi acum, cu vindecarea celor doi îndrăciţi, s-a întâmplat contrariul de ce voiau demonii: puterea lui Hristos a fost strălucit vestită; răutatea demonilor, de care i-a izbăvit Hristos pe cei munciţi de ei, a fost arătată şi mai lămurit şi s-a dovedit că demonii nici de porci nu se pot atinge, dacă nu le îngăduie Dumnezeul universului.

IV

Dacă cineva ar vrea să interpreteze această minune şi în sens spiritual, nimic nu-l opreşte. Dar istoria rămâne istorie. Trebuie, însă, să se ştie lămurit că oamenii care trăiesc ca porcii ajung repede pe mâna demonilor. Dacă cei care suferă aceasta se poartă ca nişte oameni, pot de multe ori să-i şi învingă pe demoni; dacă, însă, ajung cu totul porci, nu numai că se îndrăcesc, dar se aruncă şi în prăpastie. De altfel, ca să nu crezi că cele întâmplate au fost o înşelătorie, ci să fii pe deplin încredinţat că demonii au ieşit din oamenii aceia, ţi-o arată lămurit moartea porcilor. Dar vezi-I şi blândeţea lui Hristos, pe lângă puterea Lui! După ce făcuse atâta bine, locuitorii ţinutului aceluia Îl alungă; Hristos nu se împotriveşte, ci pleacă; a părăsit pe oamenii care s-au declarat nevrednici de învăţătura Sa şi le-a dat ca învăţători pe cei sloboziţi din ghearele demonilor şi pe păzitorii porcilor, ca de la ei să afle cele petrecute. Hristos a plecat şi-i lasă cuprinşi de mare frică. Paguba lor cea mare răspândea vestea minunii săvârşite, iar cele întâmplate le pișcau sufletul. Din toate părţile se auzeau glasuri care predicau minunea nemaiauzită: cei tămăduiţi, porcii înecaţi în mare, stăpânii porcilor, păzitorii porcilor.

Acestea le poţi vedea că se petrec și acum. Sunt și acum mulţi îndrăciţi care locuiesc în morminte, a căror furie n-o pot stăpâni nici cătuşele, nici lanţurile, nici mulţimea oamenilor, nici sfaturile, nici poveţele, nici frica, nici ameninţarea, nici altceva din unele ca acestea. Întru nimic nu se deosebeşte de îndrăcit desfrânatul, care umblă numai după femei; ca şi îndrăcitul, umblă gol; e îmbrăcat cu haine, dar e lipsit de îmbrăcămintea cea adevărată, e dezbrăcat de slava cuvenită lui; nu se taie cu pietre, ci cu păcate mai cumplite decât pietrele. Cine poate să lege pe un om ca acesta? Cine poate să potolească pe cel ce se poceşte singur, pe cel cuprins de furii, pe cel ce nu stă niciodată acasă, ci colindă mormintele, adică locuinţele desfrânatelor, locuinţe pline de groaznic miros şi de multă putreziciune?

Ce să mai spunem de zgârcit, de iubitorul de argint? Nu-i, oare, şi el tot un îndrăcit? Cine e în stare să-l lege? Nici frica, nici ameninţările zilnice, nici îndemnurile, nici sfaturile! Zgârcitul sfărâmă toate aceste lanţuri. Dacă te apropii de el ca să-l scapi de chinul lui, cu jurământ te roagă să nu-l scapi de chin, că pentru el cel mai mare chin este a nu fi în chin. Poate fi, oare, o stare mai ticăloasă? Demonii aceia, chiar dacă dispreţuiau pe oameni, totuşi au plecat poruncii lui Hristos şi au ieşit îndată din trupul celor chinuiţi. Dar demonul zgârceniei nu ascultă nici de poruncă. Iată, aude în fiecare zi pe Hristos spunându-i: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona”(Matei 6, 24). ÎI aude ameninţându-l cu gheena şi groaznice chinuri şi nu ascultă. Nu pentru că demonul zgârceniei este mai puternic decât Hristos, ci pentru că Hristos nu ne cuminţeşte fără voia noastră. Din pricina aceasta zgârciţii trăiesc ca în pustie, deşi locuiesc în mijlocul oraşelor. Care om cu judecată ar vrea să aibă de-a face cu astfel de oameni? Mai bine spus, eu aş prefera să trăiesc cu mii de îndrăciţi decât cu unul care zace de această boală. Şi nu greşesc când spun asta! Ne-o arată boala de care suferă şi îndrăciţii şi zgârciţii. Zgârciţii socotesc duşmani chiar pe cei care nu le-au făcut rău; vor să facă rob pe cel liber şi aduc peste el nenumărate rele; îndrăciţii nu fac aşa, ci-şi poartă boala în ei înşişi. Zgârciţii ruinează multe case, fac să se hulească numele lui Dumnezeu, sunt o pacoste pentru ţară şi pentru întreaga lume; îndrăciţii sunt mai degrabă vrednici de milă şi de plâns; cele mai multe fapte le fac fără să-şi dea seama; zgârciţii, dimpotrivă, păcătuiesc cu bună ştiinţă, îşi dezlănţuiesc furia în mijlocul oraşelor şi sunt cuprinşi de o nebunie nouă. Au îndrăznit, oare, toti îndrăciții ce-a îndrăznit Iuda, care a săvârşit cea mai mare nelegiuire? Toţi care merg pe urmele lui Iuda, toţi iubitorii de argint, ca nişte fiare sălbatice scăpate din cuști, tulbură oraşele şi nimeni nu-i poate opri. Au şi zgârciţii de jur împrejurul lor lanţuri şi legături: frica de judecători, ameninţarea legilor, osânda oamenilor şi altele mai multe ca acestea; totuşi pe toate le sfărâmă şi le răstoarnă. Şi dacă ai îndepărta din jurul zgârciţilor aceste legături, atunci ai cunoaşte bine că demonul, care stă în sufletul iubitorilor de argint, este mai sălbatic şi mai furios decât demonii pe care i-a scos Domnul din cei doi îndrăciţi.

V

Dar pentru că lucrul acesta nu-i cu putinţă, să ne închipuim măcar cu mintea că am îndepărtat din jurul zgârcitului toate legăturile acelea şi atunci vom cunoaşte bine groaznica lor nebunie. Dar să nu vă temeţi de fiară când o vom arăta în toată goliciunea ei! Lucrurile se petrec în închipuire, şi nu aievea. Închipuie-ţi un om care slobozeşte foc din ochi, negru la faţă; din amândoi umerii îi ies şerpi în loc de mâini; să aibă şi gură; în loc de dinţi să-i fie împlântate în gingii săbii ascuţite, în loc de limbă, o fântână din care să izvorască otravă şi venin; pântecele lui, mai mistuitor decât cuptorul, să înghită tot ce intră în el; picioarele, întraripate şi mai iuţi decât flacăra; faţa lui, faţă de câine şi de lup; glasul lui să nu aibă grai omenesc, ci să fie aspru, groaznic, înfricoşător; să aibă şi în degete flăcări. Vi se par poate înfricoşătoare cuvintele mele, dar totuşi nu l-am zugrăvit încă pe zgârcit aşa cum merită. Trebuie să mai adaug încă şi altele. Pe toţi pe care-i întâlneşte să-i junghie, să-i mănânce, să le sfâşie cărnurile. Şi totuşi zgârcitul e mai crud decât această fiară; e ca iadul, care pe toţi îi cuprinde, pe toţi îi înghite. E duşman obştesc al întregului neam omenesc; vrea să nu mai fie om pe pământ, ca să stăpânească el toate averile pământului. Şi nici aici nu se opreşte, ci, după ce a omorât pe toţi cu pofta sa, doreşte să schimbe şi natura pământului; vrea să-l vadă prefăcut în aur; şi nu numai pământul, ci şi munţii, dumbrăvile, izvoarele, într-un cuvânt tot ce se vede. Dar ca să cunoaşteţi că încă n-am zugrăvit îndeajuns nebunia zgârcitului, închipuiţi-vă că n-ar fi nimeni care să-l ţină de rău, că n-ar avea de cine să se teamă; desfiinţaţi cu mintea frica de legi, şi-l veţi vedea pe zgârcit punând mâna pe sabie şi trecându-i pe toţi prin sabie; nu va cruţa pe nimeni: nici prieten, nici rudă, nici frate, nici chiar pe cel ce l-a născut. Dar, mai bine spus, nici nu e nevoie să ne închipuim acestea, ci să-l întrebăm pe iubitorul de avuţii dacă nu-i trec prin minte nişte gânduri ca acestea, dacă nu omoară cu gândul pe toţi, pe prieteni, pe rude şi chiar pe părinţi. Dar iarăşi, nici nu-i nevoie să-l întrebăm pe el! Că toţi cei stăpîniţi de boala aceasta ştiu că părinţii le sunt povară. Socoate împovărător şi greu ce e dulce şi plăcut tuturora, copiii. Că mulţi oameni, din pricina dragostei de bani, nu vor să aibă copii; au mutilat firea; nu-şi omoară copiii, dar opresc izvoarele naşterii. Să nu vă miraţi dacă am zugrăvit aşa pe zgârcit! Este mult mai rău decât l-am arătat. L-am înfăţişat aşa pentru că vreau să-l scap de demonul care-l stăpâneşte. Cum îl vom scăpa?

Dacă îl vom face să-şi dea seama că zgârcenia este duşmanul îmbogăţirii. Căci cei care voiesc să câştige pe cele mici le pierd şi pe cele mari, după cum spune şi proverbul. Mulţi împrumută adeseori bani cu dobândă mare şi, în nădejdea unui câştig mare, nu-i cercetează pe cei pe care-i împrumută şi odată cu dobânda pierd şi capitalul. Alţii cad în primejdii pentru că n-au vrut să sacrifice puţin din averea lor şi odată cu averea îşi pierd şi viaţa. Alţii au avut putinţa să ajungă în funcţii mari sau să dobândească alte onoruri asemănătoare, dar din pricina zgârceniei au pierdut şi ce-au avut. Pentru că nu ştiu să semene, ci se gândesc numai să culeagă, pierd necontenit şi recolta. Nimeni nu poate secera mereu şi nici nu poate câştiga mereu. Pentru că nu vor să cheltuiască, zgârciţii nici nu ştiu să câştige. Chiar când trebuie să se căsătorească păţesc la fel; că ori se înşală, luând o femeie săracă în loc de una bogată; sau iau una bogată, dar plină de nenumărate cusururi, şi paguba le e cu mult mai mare. Că nu averea, ci virtutea face bogată pe o femeie. Ce folos de bogăţie dacă femeia e cheltuitoare, dacă nu-i înţeleaptă, dacă împrăştie totul mai repede ca vântul? Ce folos de bogăţie dacă femeia e desfrânată şi are nenumăraţi amanţi? Ce folos de bogăţie dacă e beţivă? Nu-l va sărăci iute pe bărbat? Zgârciţii păgubesc nu numai când se însoară, ci şi când târguiesc; dorind să cheltuiască cât mai puţin, nu cumpără robi vrednici şi destoinici, ci-i caută pe cei mai ieftini.

Gândindu-vă, dar, zgârciţilor, la toate acestea – că încă nu puteţi auzi cuvintele despre iad şi despre împărăţia cerurilor – şi socotind pagubele pe care adeseori le suferiţi din pricina iubirii de argint şi când daţi bani cu împrumut şi când târguiţi şi când vă însuraţi şi când vă judecaţi, într-un cuvânt în toate împrejurările, alungaţi din sufletul vostru dragostea de bani! Făcând aşa veţi putea duce şi viaţa aceasta fără primejdii; iar dacă veti înainta putin pe calea virtuții şi veți dori să auziți cuvinte despre filozofie, veţi vedea pe Soarele dreptăţii (Maleahi 4, 2) şi veţi avea parte de bunătăţile făgăduite de El, pe care facă Dumnezeu să le dobândim cu toţii, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXVIII în Omilii la Matei, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 355-361.