Noutăţi

Predica la Duminica a XXV-a dupa Rusalii (Pilda samarineanului milostiv): drumul iubirii

DRUMUL IUBIRII

(Luca 10, 25-37)

„I-a zis deci Iisus: Mergi, de fă şi tu asemenea” (Luca 10, 37)

Două, iubiţii mei creştini, două sunt drumurile. Al treilea nu există. Unul este drumul lui Dumnezeu şi altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber să aleagă unul din cele două. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheamă conştiinţa noastră, legea nescrisă – dar ne cheamă şi legea scrisă, legea lui Dumnezeu, Sfânta şi sfinţita Evanghelie. Domnul nostru ne cheamă astăzi – nu aţi auzit? – „Mergi de fă şi tu asemenea”, mergi şi fă ceea ce a făcut acela (Luca 10, 37). Care „acela”? Bunul samarinean. Dar oare cine se ascunde în spatele acestui bun samarinean, care este propus drept pildă de urmare?

***

Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se întâmplau multe nenorociri. Un sărman drumeţ a căzut în mâinile tâlharilor. L-au dezbrăcat, l-au rănit şi l-au lăsat la pământ pe jumătate mort. Situaţia lui era tragică. Ajutor! – striga. Şi iată că în puţin timp trece un preot. La vederea celui rănit n-a dat nicio importanţă. Peste puţin timp trece un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui şi cel rănit era în primejdie să moară. Atunci, cu ochii pe jumătate stinşi, vede pe cineva că se apropie. După îmbrăcăminte şi-a dat seama că este samarinean. El iudeu, acela samarinean, vai! – şi-a spus în sine – mi-a venit sfârşitul. Pentru că samarinenii erau duşmanii lor, precum pentru noi sunt turcii. Deci se temea că-i va da cea din urmă lovitură. Dar acest samarinean arată o purtare pe care nimeni nu şi-ar fi închipuit-o. Îl vede. I se face milă de el, se opreşte şi coboară de pe animalul său. Nu este medic sau asistent medical. Însă iubirea este inventivă, descoperă moduri de a-l sluji pe celălalt. Dacă mă întrebaţi care este cea mai bună asistentă medicală din lume, vă voi spune că nu este cea care a studiat în şcoli, ci că este mama, chiar dacă este analfabetă. Instinctul iubirii ei o face să-şi sfâşie până şi inima ca să dea viaţă copilului ei. O astfel de iubire avea şi samarineanul acesta. Nu avea cu el nici bandaje, nici pansamente. Şi-o fi sfâşiat cămaşa – n-o spune Evanghelia, dar se subînţelege – şi a legat rănile lui. Îşi deschide săculeţul său de călător şi scoate cele pe care din întâmplare le avea asupra sa: sticla cu ulei şi sticla cu vin. Cu vinul dezinfectează rănile, cu uleiul le unge şi alină. Apoi îl ridică pe umeri, îl aşează pe măgăruşul său şi îl duce la un han oarecare. Acolo a rămas alături de el toată noaptea şi cu siguranţă fără a dormi. Dimineaţă îi spune:

- Plec.

– Îngerul meu, unde mergi?

– Plec, dar te las pe mâinile unor oameni buni; şi atunci când mă voi întoarce, voi plăti datoriile mele faţă de mai marele hanului.

În puţine cuvinte aceasta este pilda. În persoanele ei se ascund alte persoane. În călătorul care a căzut în mâinile tâlharilor se ascunde fiecare om îndurerat. În tâlhari se ascund răufăcătorii şi criminalii şi mai înainte de toate căpetenia lor – diavolul. În preot şi în levit se ascund oamenii nemilostivi. Iar în Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru Iisus Hristos. Da, Acesta a arătat lumii ce este iubirea.

A învăţat-o prin cuvintele Sale. A învăţat-o prin această pildă. A învăţat-o prin mesajul Său, decât care altul mai frumos şi mai scurt nu există: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). A arătat iubire prin întreaga Sa viaţă, dar mai întâi de toate prin cinstitele patimi şi prin crucea Sa.

Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevărata iubire? Pentru că există şi falsă iubire, în numele căreia s-au întâmplat atâtea crime şi încă se mai întâmplă. Hristos însă a luat iubirea şi a ridicat-o la înălţime. Iubirea nu este un simţământ orb, un simţământ care arde, care se aprinde şi se stinge ca un joc de foc. Iubirea nu înseamnă să iubeşti două-trei persoane din familia ta, să te limitezi la un cerc mic, iar pe ceilalţi să-i urăşti şi să-i respingi. Iubirea sparge stăvilarele, sparge legăturile satanice, înaintează, prinde aripi de îngeri, se ridică la înălţime, îmbrăţişează lumea întreagă, îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşul ei şi te face să-i spui: „În numele lui Dumnezeu te iubesc”.

Aceasta este iubirea. Pe acest drum a păşit şi pe acesta ni l-a arătat Hristos. Pe acesta au păşit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au păşit Dascălii şi Părinţii Bisericii, pe acesta toţi sfinţii.

***

Dar să lăsam aceste modele, aceste mari paradigme şi să aruncăm o privire asupra noastră, asupra familiei noastre, asupra mediului nostru, asupra lumii.

De obicei spunem că am progresat. Într-adevăr am progresat în tehnică, în maşini, în lumini. Am progresat material, ştiinţific, economic, comercial. Dincolo de acestea însă, nu. Am căzut jos. Dacă progres este iubirea şi lipsă este ura, atunci, dacă Hristos ne va cântări cu cântarul iubirii Lui, mă tem, fraţii mei, că tuturor ne va pune un mare zero. Vă întreb: sunteţi mulţumiţi de voi înşivă? Dacă faceţi o comparaţie cu Bunul Samarinean, cu Cel Răstignit, sau cu Sfinţii, cu Părinţii şi Dascălii – care au rămas ei înşişi goi ca să-i îmbrace pe ceilalţi – sunteţi mulţumiţi? Sunteţi mulţumiţi cu această puţină iubire care există în lume? Din nefericire, în epoca noastră s-au răspândit alte lozinci satanice: „Nu-şi au locul în lume cei neputincioşi; doar cei puternici”. „Moarte celor neputincioşi”. „Peştele mare îl mănâncă pe cel mic”. „Doar spada creează civilizaţia şi istoria”. „Moartea ta este viaţa mea, iar crunta ta moarte este dulcea mea viaţă”… Atât de mult s-a învârtoşat omul, încât inima i-a devenit piatră, iar în cele dinlăuntru ale sale nu mai înfloreşte iubirea.

În nişte cartiere din Atena, la ora 1 după miezul nopţii, un tânăr a fost rănit şi sângele îi curgea pârâu. Trece o maşină şi şoferul îl vede.

– Opreşte, îi zice şi îl roagă să-l ia, deoarece era nevoie să fie dus imediat la spital.

– Imposibil! răspunde; nu-mi murdăresc eu maşina.

Şi tânărul a murit acolo pe trotuar! O cruzime care aminteşte de epoca lui Hristos.

Nu există iubire. Diavolul ne-a înfundat urechile cu dopuri de ceară şi am devenit surzi, nu auzim apelurile care strigă din toate colţurile: Ajutor! Nu unul sau doi; o mulţime în societatea noastră „civilizată”. Cine strigă? Să-i ignorăm? Sunt nenumăraţi. Sunt cei flămânzi, întemniţaţi, robiţi, orfani şi văduve, bolnavi şi infirmi, şomeri şi loviţi de nenorociri din cauza inundaţiilor şi a altor lovituri.

Unde este iubirea noastră? Fiecare se închide în căsuţa lui, cu femeia şi copii săi, ca să nu audă strigătele celorlalţi, dar vai! Pentru că, după cum tu îţi închizi urechea, ca să nu auzi durerea celui în nenorocire, aşa îşi va astupa şi Dumnezeu urechea Sa; şi vei striga, dar nu te va auzi. Cred că nu sunt desprins de realitate, dacă voi spune că dezastrele naturale (inundaţiile şi celelalte), care ne ajung, sunt „semnele vremurilor” (Matei 16, 3). Din nefericire, nu le acordăm atenţie şi importanţă; toate le considerăm fenomene naturale…

Dar dacă, iubiţii mei, potrivit Scripturii, nu va mai exista potop cu apă (a se vedea Facere 9, 11, 15), va veni însă un alt potop. Nu însă de ape curate, ci de foc, foc nuclear va cădea! Cine ne va salva? Doar mila, iubirea.

De aceea, fraţii mei, toţi câţi trăim în aceste zile înfricoşătoare, în care satana a dezrădăcinat credinţa şi iubirea, „să stăm bine”! Nu ca nişte oameni trupeşti, nu ca nişte materialişti şi atei, ci cu iubirea lui Hristos faţă de aproapele, faţă de patrie, faţă de lume, faţă de tot ce este sfânt şi cuvios. Să păşim pe drumul iubirii, să devenim mici samarineni, ca să avem binecuvântarea Sfintei Treimi prin mijlocirile tuturor sfinţilor. Amin.

+ Episcopul Augustin

(OMILIA MITROPOLITULUI DE FLORINA, PĂRINTELE AUGUSTIN KANDIOTUL ÎN SFÂNTA BISERICĂ A SFÂNTULUI GHEORGHE – ACADEMIA LUI PLATON – ATENA, 12.11.1961)