Noutăţi

Cuvântul II – Omilii la săracul Lazăr (Ioan Gură de Aur)

l. Am admirat dragostea voastră, când v-am vorbit mai înainte de Lazăr; că aţi lăudat răbdarea săracului şi aţi urât cruzimea şi neomenia bogatului. Şi aceasta nu-i mică dovadă de frumuseţe şi bunătate ale sufletelor voastre. Chiar dacă nu facem fapte de virtute, dar dacă lăudăm virtutea, vom ajunge negreşit să o şi săvârşim; chiar dacă nu fugim de păcat, dar dacă înfierăm păcatul, vom ajunge negreşit să şi fugim de el. Aşadar, pentru că aţi lăudat cu multă însufleţire cuvintele mele, doresc să vi le mai spun şi pe celelalte. L-aţi văzut atunci pe Lazăr înaintea porţii bogatului, să-l vedeţi astăzi în sânul lui Avraam. L-aţi văzut atunci lins de câini, să-l vedeţi astăzi însoţit de îngeri. L-aţi văzut atunci sărac, să-l vedeţi acum desfătându-se. L-aţi văzut atunci flămând, să-l vedeţi acum îndestulat. L-aţi văzut luptându-se, să-l vedeţi încununat. Aţi văzut ostenelile lui, să-i vedeţi răsplăţile şi voi, cei bogaţi, şi voi, cei săraci. Bogaţii, ca să nu socotiţi de mare lucru bogăţia fără de virtute! Săracii, ca să nu socotiţi că sărăcia e un lucru rău! Că şi unora, şi altora Lazăr le-a fost învăţător. Dacă Lazăr, fiind sărac, n-a vorbit de rău, ce iertare vor avea bogaţii când fac aceasta? Dacă Lazăr a mulţumit lui Dumnezeu, fiind flămând şi în atâtea suferinţe, ce cuvânt de apărare vor avea cei îndestulaţi, când nu vor să caute a ajunge la aceeaşi virtute? Iarăşi, săracii care cârtesc şi se necăjesc din pricina sărăciei lor, ce iertare vor avea, când Lazăr era mereu flămând, sărac, singur, bolnav înaintea casei bogatului, când era dispreţuit de toţi, când nu putea vedea pe altul suferind la fel, şi totuşi cugeta aşa.

Să căutăm a învăţa de la Lazăr să nu vrem a ferici pe bogaţi, nici să plângem pe săraci. Dar, altfel spus, dacă trebuie să vorbesc fără ocolişuri, nu-i bogat cel care are multe, ci cel care n-are nevoie de multe; nu-i sărac cel care n-are nimic, ci cel care doreşte multe. Aceasta trebuie să fie descrierea sărăciei şi a bogăţiei. De vezi dar pe cineva că doreşte multe, socoteşte-l mai sărac decât toţi, chiar de-ar avea bogăţiile pământului. Şi iarăşi, de vezi pe cineva că nu are nevoie de multe, socoteşte-l mai bogat decât toţi, chiar dacă n-are nimic. Că judecăm sărăcia şi bogăţia nu după măsura averii, ci după starea sufletului. După cum nu spunem că-i sănătos un om căruia îi este sete mereu, chiar de-ar bea pe nesăturate, de-ar sta lângă râuri şi izvoare – căci ce folos de bogăţia aceea de ape, când setea-i e nestinsă -, tot aşa să gândim şi despre bogaţi. Să nu socotim niciodată sănătoşi pe cei care poftesc şi însetează mereu după averile altora, nici să-i socotim înconjuraţi de belşug. Cum va putea fi bogat vreodată omul care nu-şi poate pune hotar poftei, chiar de-ar fi el înconjurat de toate bogăţiile? Dimpotrivă, trebuie să socotim mai bogaţi decât toţi oamenii, chiar de-ar fi mai săraci decât toţi, pe aceia care se mulţumesc cu ce au, care sunt împăcaţi cu soarta lor, care nu râvnesc la averi străine. Căci cel care n-are trebuinţă de averi străine, ci îi place să se mulţumească cu ce are, acela este mai bogat decât toţi.

Dar, cu voia voastră, să ne întoarcem la Lazăr.

“Şi a fost spune Domnul, că a murit Lazăr şi a fost dus de îngeri .
O dată cu acest prilej, vreau să îndepărtez din sufletele voastre o boală rea. Mulţi oameni simpli socotesc că sufletele celor care mor de moarte silnică ajung duhuri necurate. Dar nu este aşa, nu are cum să fie aşa! Nu ajung diavoli sufletele celor care mor de moarte silnică, ci sufletele celor ce trăiesc în păcate; şi nu din pricină că li se schimbă firea lor, ci din pricină că voinţa lor se supune răutăţii demonilor. Hristos a arătat aceasta iudeilor, spunând: “Voi fii diavolului sunteţi! , nu i-a numit fii ai diavolului pentru că astfel ar fi luat iudeii chipul diavolului, ci pentru că făceau faptele diavolului. De aceea şi adaugă: Că poftele tatălui vostru voiţi să faceţi . Şi, iarăşi, Ioan (Botezătorul) spune: Pui de năpârci, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi dar roadă vrednică de pocăinţă! Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam!  Scriptura obişnuieşte să numească legi de înrudire nu pe cele întemeiate pe legăturile de sânge, ci pe cele întemeiate pe virtute sau pe viciu. Scriptura spune că eşti fiu sau frate al acelora cu care te asemeni în purtări.

2.  Dar pentru ce diavolul a adus între oameni această învăţătură rea?
– A încercat să surpe şi să îngroape slava mucenicilor. Mucenicii muriseră de moarte silnică, şi din această pricină diavolul a spus că aceia care mor de moarte silnică se prefac în draci, cu intenţia de a arunca asupra mucenicilor bănuială rea.  Dar n-a izbutit; mucenicii continuă să aibă strălucirea lor. Însă a făcut diavolul un lucru şi mai grozav: a convins prin aceste învăţături rele pe cei ce fac farmece şi care s-au pus în slujba lui, să ucidă mulţi tineri în fragedă vârstă, cu nădejdea că au să se facă duhuri necurate şi au să le slujească iarăşi lor. Dar nu este aşa, nu poate fi aşa!

– Ce înţeles dar au cele ce spun demonii: “Sunt sufletul cutărui monah”?
– Dar eu nu am a crede asta tocmai pentru că o spun aceştia; ei înşeală pe cei ce-i ascultă. Pentru aceasta Pavel le-a închis gura, chiar când grăiau adevărul, ca nu cumva pe temeiul unor spuse adevărate să amestece şi minciuni şi să ajungă astfel vrednici de crezare. Când demonii au spus: Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii , Pavel, supărându-se, a certat duhul cel pitonicesc şi a poruncit să iasă din slujnică . Spuseseră ei ceva rău? Nu! Spuseseră: Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt! Dar pentru că mulţi din oamenii simpli nu ştiu să facă totdeauna deosebire între cele spuse de demoni, Pavel a hotărât că nu trebuie crezut niciun cuvânt al lor. “Eşti necinstit, spune Pavel duhului celui pitonicesc, n-ai dreptul să vorbeşti, taci, amuţeşte! Nu-i datoria ta să propovăduieşti; asta-i vrednicia Apostolilor! Pentru ce răpeşti ce nu-i al tău? Taci, eşti necinstit!” Aşa a făcut şi Hristos. Duhurile necurate Îi spuneau: Te ştim Cine eşti! , iar El i-a certat cu multă asprime , ca să ne înveţe a nu da crezare niciodată duhurilor necurate, chiar când ne spun ceva sănătos. Ştiind dar acestea, să nu credem de fel demonului, ci să fugim de el, să-i întoarcem spatele, chiar dacă grăieşte ceva adevărat. Învăţăturile cele sănătoase şi mântuitoare nu le aflăm cu precizie de la demoni, ci din dumnezeiasca Scriptură. Că un suflet care iese din trup nu ajunge sub tirania duhurilor necurate, ascultă ce spune Pavel: Cel care a murit a fost curăţit de păcat , ca unul care nu mai păcătuieşte. Dacă diavolul nu poate constrânge un suflet atâta vreme cât locuieşte în trup, este limpede că nu-l poate constrânge nici după ce a ieşit din trup.

–  Dar în ce fel păcătuiesc oamenii dacă nu sunt constrânşi de diavol?
– Oamenii păcătuiesc de buna lor voie, din propria lor pornire; nu sunt siliţi, nici constrânşi de diavol. Şi aceasta au arătat-o toţi cei ce au biruit uneltirile lui. L-a ispitit pe Iov de nenumărate ori, dar n-a putut să-l facă să scoată un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu . Se vede dar dintr-asta că stă în puterea noastră a asculta sau a nu asculta de sfaturile diavolului, că nu suferim din partea aceluia nici silnicie, nici violenţă. Nu numai cele spuse mai înainte, dar şi pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr ne arată că sufletele, când ies din trup, nu mai rămân aici pe pământ, ci sunt duse îndată. Şi ascultă cum: Şi a fost că a murit săracul şi a fost dus de îngeri . Sunt duse acolo nu numai sufletele drepţilor, ci şi sufletele păcătoşilor; şi asta o ştim, iarăşi, din parabola unui alt bogat. Când i-a rodit ţarina, bogatul acela cugeta în sine zicând: Ce voi face? Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi!  Nu-i gând mai netrebnic ca acesta! Într-adevăr, a stricat jitniţele lui. Că jitniţele care nu se strică nu sunt cele făcute din ziduri, ci stomacurile săracilor! Dar bogatul acela le-a părăsit pe acestea şi se îngrijea de ziduri. Or, ce-i spune Dumnezeu? Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău!  Şi, iată! Într-o parabolă sufletul a fost dus de îngeri; în cealaltă i-au cerut sufletul. Pe unul l-au scos din trup ca pe un înlănţuit, iar pe altul l-au însoţit ca pe un încununat. Şi, după cum la luptele dintr-un stadion spectatorii care urmăresc întrecerile primesc cu multe urale şi-l duc acasă în aplauze, lăudându-l şi admirându-l, pe un atlet care a căpătat în lupte multe răni şi e plin de sânge, dar are în jurul capului cununa de biruinţă, tot aşa l-au dus atunci şi pe Lazăr îngerii. Sufletul bogatului din cealaltă parabolă a fost cerut însă de nişte puteri înfricoşătoare, poate în acest scop trimise; sufletul lui n-a plecat de la sine în viaţa cealaltă, pentru că nici nu era cu putinţă. Dacă avem nevoie de conducători când mergem dintr-un oraş în altul, cu mult mai mult are nevoie sufletul de conducători când este smuls din trup şi mutat în viaţa viitoare. De aceea, când sufletul are să plece din trup, adeseori iese afară, se coboară în adânc, se teme, tremură. Totdeauna ne mustră conştiinţa pentru păcatele săvârşite, dar ne mustră mai cu seamă atunci, în ceasul acela, când avem să fim duşi de aici la judecata de dincolo şi la înfricoşătorul judeţ. Atunci, de-ai răpit, de-ai fost zgârcit şi-ai luat dreptul altuia, de-ai supărat, de-ai duşmănit pe cineva pe nedrept, de-ai făcut orice alt păcat, atunci tot roiul păcatelor vine din nou în amintire, stă înaintea ochilor şi chinuieşte sufletul. Şi după cum cei care sunt închişi în temniţă se află totdeauna trişti şi îndureraţi, dar mai cu seamă în ziua aceea când sunt scoşi din închisoare ca să fie duşi înaintea judecătorului, când stau în spatele gratiilor şi când aud dinăuntru vocea judecătorului, mai cu seamă atunci îşi pierd răsuflarea de frică şi nu se deosebesc întru nimic de morţi; tot aşa şi sufletul suferă şi se zbuciumă şi în timpul săvârşirii păcatului, dar cu mult mai mult când are să fie smuls din trup şi dus pe lumea cealaltă.

3. Tăceţi la auzirea acestor cuvinte? Mă bucur mai mult de tăcerea aceasta decât de aplauze; căci aplauzele şi laudele mă fac pe mine mai strălucit, pe când tăcerea aceasta vă face pe voi mai virtuoşi. Ştiu că supără spusele mele, dar au mare şi nespus câştig. Bogatul acela, dacă ar fi avut pe cineva care să-l sfătuiască, dacă n-ar fi avut linguşitori care să-i vorbească pentru a-i face plăcere şi pentru a-l târî la chefuri şi petreceri, n-ar fi ajuns în iad, n-ar fi îndurat chinurile acelea de nesuportat, nu s-ar fi căit mai târziu fără de folos. L-au dat focului, pentru că toţi i-au vorbit ca să-i facă plăcere. De-ar da Dumnezeu ca totdeauna şi mereu să cugetăm şi să vorbim aşa de gheenă! În toate cuvintele tale, spune Scriptura, adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi în veac să nu păcătuieşti! ; şi iarăşi: Găteşte spre ieşire lucrurile tale şi pregăteşte-te de drum!  Dacă ai răpit ceva cuiva, dă înapoi şi zi ca Zaheu: Dau împătrit cele răpite! . Dacă ai năpăstuit pe cineva, dacă ai vreun duşman, împacă-te înainte de a ajunge în fata judecăţii. Pune în rânduială aici totul, ca să cauţi fără grijă la scaunul de judecată. Cât suntem aici, pe pământ, avem nădejde de mântuire; dar după ce am plecat dincolo, nu ne mai putem pocăi, nici şterge păcatele. De aceea, trebuie să ne pregătim neîncetat pentru ieşirea din lumea aceasta. Dacă Stăpânul a hotărât să ne cheme diseară? Dacă a hotărât să ne cheme mâine? Viitorul nu e cunoscut, tocmai ca să fim totdeauna gata de luptă şi pregătiţi pentru plecarea aceea, aşa precum Lazăr acesta era totdeauna pregătit: suferea şi răbda, de aceea a şi fost dus cu atâta cinste.

A murit şi bogatul şi a fost îngropat  Sufletul îi fusese îngropat în trup, ca într-un mormânt, şi purtase trupul, de colo până colo, ca pe un mormânt. Trupul îi era legat de beţie şi de lăcomie ca şi cu un lanţ, aşa că era mort şi nelucrător. Nu trece, prea iubite, cu uşurinţă pe lângă cuvântul a fost îngropat. Ci, când auzi acest cuvânt, gândeşte-te la mesele cele ferecate în argint, la paturi, la covoare, la cuverturi, la toate cele din casă, la parfumuri, la aromate, la vinul cel de frunte, la feluritele mâncăruri şi bucate, la bucătari, la linguşitori, la oamenii din suită, la slugi şi la tot fastul lui! Gândeşte-te că totul s-a stins, totul s-a veştejit! Toate cenuşă, toate pulbere! Jale şi plânsete! Nimeni nu-l mai poate ajuta, nici aduce înapoi sufletul plecat! Atunci s-a văzut ce poate aurul, ce poate bogăţia cea mare! Din atât de mare strălucire, a plecat gol şi singur. Din atât de mare bogăţie, n-a putut să ia de aici nimic; a fost dus gol, lipsit de orice apărare. Niciunul din cei care-l slujeau, niciunul din cei care-l ajutau nu era ca să-l scape de chin şi de pedeapsă; ci, smuls de lângă toţi aceia, a fost luat numai el ca să îndure acele pedepse de nesuportat. Cu adevărat, Tot trupul şi toată mărirea omului ca floarea ierbii; uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut, iar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac!  A venit moartea şi le-a stins pe toate. Luându-l ca pe un captiv, aşa îl ducea: cu capul plecat, căutând în jos, plin de ruşine, neîndrăznind să deschidă gura, tremurând, cuprins de frică, ca şi cum în vis s-ar fi bucurat de toate desfătările acelea; şi se roagă, deci, bogatul de sărac şi cerşeşte de la masa săracului; de la săracul acela care murea de foame şi care zăcea aruncat în gura câinilor. Faptele s-au schimbat, şi toţi au cunoscut cine-a fost bogatul şi cine-a fost săracul! Au cunoscut că Lazăr era mai bogat decât toţi, iar bogatul, mai sărac decât toţi! Întocmai ca pe scenă, când actorii îşi iau mască de împărat, de comandant, de doctor, de retor, de sofist, de ostaş, fără să fie ceva din aceştia, tot aşa şi în viaţa aceasta, sărăcia şi bogăţia nu sunt decât nişte măşti. După cum, când eşti la teatru şi vezi pe un actor că are mască de împărat, nu-l fericeşti, nici nu-l socoteşti împărat şi nici nu doreşti să fii ca el, ci, ştiind că actorul este unul din cei care-şi pierd vremea în piaţă, poate un împletitor de funii, sau un fierar, sau un altul la fel, nu-l fericeşti din pricina măştii şi a îmbrăcămintei, nici nu-i judeci viata lui după îmbrăcăminte, ci-l dispreţuieşti din pricina celeilalte vieţi pe care o duce în lume, tot aşa şi în viaţa aceasta, de pe pământ: trăim în lume ca într-un teatru şi-i vedem pe oameni jucând ca pe o scenă; când îi vezi pe mulţi că se îmbogăţesc, nu socoti că sunt bogaţi cu adevărat, ci că au măşti de bogaţi. După cum actorul face pe scenă pe împăratul sau pe generalul, dar, în realitate, de multe ori nu-i decât o slugă, sau unul din cei ce vând smochine şi struguri în piaţă, tot astfel şi bogatul, de multe ori este mai sărac decât toţi oamenii. Dacă îi iei masca şi-i cercetezi conştiinţa, de intri în sufletul lui, vei vedea că-i sărac de orice virtute şi mai necinstit decât toţi oamenii. După cum la teatru, la lăsarea serii, când pleacă spectatorii şi ies afară din teatru, actorii îşi leapădă măştile, şi împăraţii şi generalii de pe scenă se arată tuturor ceea ce sunt, tot aşa şi la venirea morţii, când se termină spectacolul vieţii omeneşti, când toţi oamenii leapădă măştile bogăţiei şi ale sărăciei şi pleacă dincolo, atunci toţi se arată numai cu faptele lor. Atunci se vede cine au fost cu adevărat bogaţi, cine săraci, cine plini de slavă, cine fără de slavă.

4. Adeseori, unul din cei care au fost bogaţi aici, pe pământ, este acolo mai sărac decât toţi, asemenea bogatului din parabolă. Când s-a lăsat seara, adică moartea, şi a ieşit din scena acestei vieţi şi şi-a lepădat masca, s-a văzut acolo că-i mai sărac decât toţi, şi într-atât de sărac, că nu era stăpânul niciunei picături de apă; o cerşea şi n-o căpăta. Poate fi oare o sărăcie mai mare? Şi ascultă cât de sărac era! Ridicându-şi ochii, zice, strigând lui Avraam: Părinte, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului lui in apă şi să-mi răcorească limba mea!  Vezi cât de mare e chinul? Când era Lazăr în faţa lui, trecea pe lângă el fără să-l vadă. Acum e departe, şi-l cheamă! Pe acela pe care nu-l vedea când intra şi ieşea din casă, pe acesta îl vede acum prea bine de departe.

– Dar pentru ce îl vede acum bogatul pe Lazăr?
– Poate că, adeseori, bogatul acesta îşi zicea în sine aşa: “La ce-mi folosesc mie frica de Dumnezeu şi virtutea? Toate-mi curg ca dintr-un izvor, am toate din belşug, sunt fericit, nu mă primejduieşte niciun necaz! Pentru ce să vreau să fiu virtuos? Iată, săracul acesta e drept, temător de Dumnezeu, şi îndură nenumărate suferinţe şi necazuri!” În felul acesta grăiesc mulţi şi astăzi. Aşadar, ca să smulgă din rădăcină aceste gânduri rele, îi arată lui că este pedeapsă pentru păcat şi cinste şi cunună pentru ostenelile cele pentru evlavie. Dar nu numai pentru asta l-a văzut pe Lazăr, ci ca să aibă a suferi şi bogatul acum cu mult, cu mult mai mult ceea ce suferise săracul. După cum pentru Lazăr şederea la poarta bogatului îi mărea şi mai mult chinul, pentru că vedea fericirea celuilalt, tot aşa şi pentru bogat şederea în iad îi făcea şi mai cumplită pedeapsa, pentru că vedea desfătarea lui Lazăr. Îl vedea, ca să-i fie chinul şi mai de nesuportat, nu numai de pe urma felului chinurilor, ci şi ca urmare a punerii lor faţă în faţă cu cinstea de care se bucura Lazăr. Şi după cum, când l-a scos Dumnezeu pe Adam din rai, l-a pus să locuiască în faţa raiului, ca vederea necontenită a raiului să-i aducă în minte mereu greşeala şi să-l facă să simtă şi mai bine pierderea bunătăţilor, tot aşa şi pe bogat l-a pus să locuiască în faţa lui Lazăr, ca să vadă de ce bunătăţi s-a lipsit pe sine. “Am trimis, îi spune Dumnezeu, pe săracul Lazăr la poarta ta, ca să-ţi fie dascăl de virtute şi pricină de iubire de oameni! N-ai luat seamă la câştig! N-ai voit să te foloseşti cum se cuvine de prilejul mântuirii. Foloseşte-l dar ca pricină de mai mare osândă şi mai mare pedeapsă!”

De aici avem a învăţa că vor sta atunci în faţa noastră toţi cei cărora le-am făcut rău şi pe care i-am nedreptăţit. Şi a stat înaintea lui Lazăr şi bogatul acesta, cu toate că nu l-a nedreptăţit cu nimic; că nu i-a luat bogatul averea lui Lazăr. Nu! Dar nici nu i-a dat din averea lui. Deci, dacă cel care nu dă din averea lui are pârâş pe cel ce n-a fost miluit, va mai fi oare vrednic de iertare cel care a răpit averile altora, când stau în jurul lui din toate părţile cei nedreptăţiţi de el? Atunci nu va mai fi nevoie de martori, nici de pârâşi, nici de dovezi, nici de probe, ci înseşi faptele noastre, aşa cum le-am săvârşit, se vor înfăţişa ochilor noştri. “Iată omul, zice Domnul, şi faptele lui! Şi acesta este cel ce a jefuit, pentru că n-a dat din averile lui!” Poate vi se par neobişnuite cuvintele mele, dar să nu vă prindă mirarea. Vă voi da mărturie din dumnezeieştile Scripturi, că nu numai răpirea averilor altora, ci şi neîmpărţirea averilor tale altora se numeşte tot răpire, lăcomie şi jaf.

– Care e această mărturie?
– Dumnezeu îi ţine de rău pe iudei prin proorocul care zice: Pământul a dat roadele sale, şi n-aţi dat zeciuială; ci răpirea dreptului săracului este în casele voastre  Cu alte cuvinte, le spune aşa: Pentru că n-aţi dat ofrandele cuvenite, aţi răpit averile celui ce are lipsă. Dumnezeu spune aceasta spre a arăta celor bogaţi că în mâinile lor este averea celor săraci, fie că aceştia au moştenit averile lor de la părinţi, fie că şi le-au adunat în alt chip. Şi iarăşi, în altă parte spune: Nu despuia viaţa săracului  A despuia înseamnă a lua averile altuia; că despuiere e şi atunci când luăm şi stăpânim averile ce nu ne aparţin. Să luăm învăţătură dar prin asta că vom fi pedepsiţi la fel cu cei ce despoaie pe alţii, dacă nu facem milostenie. Averile noastre, ori de unde le-am fi adunat, sunt ale Stăpânului. Dacă le dăm celor nevoiaşi, vom dobândi mult belşug. Pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu ca tu să ai avere, spre a o împărţi săracilor, nu ca să o cheltuieşti în desfrânări, în beţii, în mâncăruri şi băuturi, în haine scumpe şi în alte lucruri de necinste. Cel ce are avere este ca un iconom al veniturilor împărăteşti; dacă acesta din urmă ar cheltui banii strânşi pentru plăcerile lui, şi nu i-ar împărţi celor cărora i s-a poruncit, ar fi pedepsit şi osândit la moarte; tot aşa şi acest bogat: este un administrator al banilor pe care trebuie să-i împartă săracilor; a primit poruncă să-i împartă celor nevoiaşi; dacă cheltuieşte pentru el mai mult decât îi este de neapărată trebuinţă, va primi acolo, pe lumea cealaltă, cumplită pedeapsă. Că nu sunt ale lui cele ale lui, ci ale celor dimpreună robi cu el.

5. Să cruţăm dar averile ca pe nişte averi ce nu ne aparţin, ca să ajungă ale noastre!

– Dar cum să le cruţăm ca şi cum ar fi averi străine?
– Când nu le cheltuim pe nevoi închipuite şi numai pentru nevoile noastre, ci le dăm în mâinile săracilor. De eşti bogat şi cheltuieşti mai mult decât îţi trebuie, vei da socoteală de banii ce ţi s-au încredinţat! Aşa se petrec lucrurile şi în casele celor mari. Mulţi îşi încredinţează vistieriile lor slugilor; acestea păstrează averile încredinţate şi nu abuzează de ele, ci le împart acelora cărora le porunceşte şi când le porunceşte stăpânul. Fă şi tu, la rândul tău, aşa! N-ai primit mai multe averi decât alţii ca să le cheltuieşti singur, ci ca să fii şi pentru alţii bun iconom.

Merită să cercetăm acum şi aceasta: Pentru ce nu l-a văzut bogatul pe Lazăr în sânul altui drept, ci în sânul lui Avraam?
Avraam era iubitor de străini. Deci, spre a-i fi şi Avraam dovadă a neospitalităţii lui, de aceea îl vede bogatul pe Lazăr cu Avraam. Avraam chema chiar pe drumeţi şi-i ducea în casa lui; bogatul acesta nu băga în seamă nici pe cel ce zăcea afară, la uşa sa. Deşi avea şi prilej de mântuire, şi comoară aşa de mare, totuşi trecea pe lângă ea în fiecare zi şi nu s-a folosit cum trebuie de sprijinul săracului. Patriarhul Avraam n-a fost aşa, ci cu totul dimpotrivă. Stătea înaintea uşii casei sale şi chema în casa lui pe toţi drumeţii. Şi, după cum un pescar care aruncă plasa în mare scoate şi peşte, dar scoate de multe ori şi aur şi mărgăritare, tot astfel şi Avraam, chema oameni în casa lui, dar a primit o dată şi îngeri. Şi lucru minunat este că nu ştia. Pavel, minunându-se de aceasta, îl laudă şi spune: Iubirea de străini să nu o uitaţi; că prin aceasta unii, fără să ştie, au primit oaspeţi pe îngeri! . Şi bine a spus: fără să ştie. Că dacă i-ar fi primit cu atâta dragoste ştiind că sunt îngeri, Avraam n-ar fi făcut un lucru mare şi minunat. Dar este vrednic de toată lauda că, neştiind cine erau drumeţii şi socotindu-i oameni şi simpli călători, i-a chemat în casa lui cu atâta dragoste. Şi tu dar nu faci mare lucru dacă primeşti cu multă dragoste pe un om de seamă şi strălucit; că de multe ori strălucirea oaspetelui îndeamnă chiar pe cel urâtor de oaspeţi să-l primească cu toată bunăvoinţa. De aceea şi Hristos îi laudă pe cei care fac asemenea lui Avraam, zicând: Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut! ; şi iarăşi: Aşa nu este vrerea înaintea Tatălui vostru, ca să piară unul dintr-aceştia mici ; şi iarăşi: Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici, mai de folos i-ar fi lui să-şi atârne de gât o piatră de moară şi să se înece în adâncul mării’!  Şi pretutindeni Hristos pune mult preţ pe cei mici şi dispreţuiţi. Aceasta ştiind şi Avraam, n-a întrebat pe drumeţi cine sunt şi de unde vin, aşa cum facem noi în vremea noastră, ci îi primea în casa lui fără deosebire pe toţi călătorii. Cel care face bine nu trebuie să cerceteze viaţa celui căruia îi face bine, ci să-i uşureze sărăcia şi să-i împlinească nevoia. O singură apărare are săracul: lipsa şi nevoia. Nu-l întreba dar de nimic altceva; de-ar fi cel mai ticălos dintre oameni, dar dacă-i lipseşte hrana cea de toate zilele, să-i potolim foamea! Aşa ne-a poruncit şi Hristos să facem, zicând: Fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că răsare soarele Lui peste cei răi şi peste cei buni, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi!  Cel ce miluieşte este un port pentru cei în nevoi; iar portul primeşte pe toţi cei naufragiaţi şi-i scapă de primejdii; răi sau buni, oricum ar fi cei ce sunt în primejdie, pe toţi îi adăposteşte în sânurile sale. Şi tu dar, când vezi aici, pe pământ, un om naufragiat de foame, nu-l judeca, nu-l întreba de ce a ajuns aşa, ci scapă-l de necaz. Pentru ce-ţi îngreunezi viaţa? Dumnezeu te-a slobozit de această iscodire şi cercetare. Câte n-ar fi spus oamenii, câtă supărare n-ar fi fost dacă Dumnezeu ar fi poruncit să miluim după ce am cercetat îndeaproape viaţa şi purtările celui ce ne cere ajutor, după ce am iscodi faptele fiecăruia! Dar aşa, ne-a eliberat de această greutate. Pentru ce să ne facem griji de prisos? Altul este judecătorul, şi altul miluitorul! De aceea se numeşte milostenie, pentru că dăm şi celor care nu sunt vrednici. Aşa ne îndeamnă şi Pavel să facem, zicând: Iar făcând binele, să nu slăbim să facem bine către toţi, dar mai cu seamă către cei de o credinţă cu noi!  Dacă iscodim şi cercetăm pe cei ce nu sunt vrednici să fie miluiţi, atunci nu vor veni uşor nici cei ce au această vrednicie; dar dacă miluim şi pe cei ce nu sunt vrednici, atunci negreşit vor veni spre noi şi cei ce sunt vrednici, care preţuiesc cât toţi ceilalţi. Aşa s-a petrecut şi cu fericitul Avraam: pentru că n-a iscodit şi nici n-a cercetat pe drumeţi, a putut în felul acesta să primească o dată şi îngeri. Pe Avraam să-l urmăm şi noi, şi, o dată cu el, şi pe Iov, strănepotul aceluia. Că şi Iov a urmat cu toată grija măreţia sufletească a înaintaşului lui; pentru aceea şi zicea: Uşa mea se deschidea la tot cel ce venea ; nu o deschidea unuia, şi o închidea altuia, ci o deschidea tuturora, fără deosebire.

6. Tot aşa, rogu-vă, să facem şi noi! Să nu iscodim mai mult decât trebuie. Atâta numai trebuie să ştim despre un sărac: că are nevoie. De vine cineva la noi cu astfel de nevoie, să nu-l întrebăm mai mult, că nu facem milostenie felului de viaţă, ci omului, nici nu-l miluim pentru virtutea lui, ci pentru nevoia lui, ca să atragem şi noi asupra noastră de la Stăpân mila cea multă, ca şi noi, deşi suntem nevrednici, să dobândim iubirea Sa de oameni. Că dacă vom cerceta, vom iscodi pe cei împreună robi cu noi, ca să vedem de sunt vrednici de milostenia noastră, atunci şi Dumnezeu va face la fel cu noi; şi dacă vom căuta să cerem socoteală celor împreună robi cu noi, atunci am pierdut mila cea de sus. Căci cu ce judecată veţi judeca, veţi fi judecaţi! , spune Hristos.

Dar să ne întoarcem iarăşi la al nostru cuvânt.

Văzându-l dar bogatul pe Lazăr în sânul lui Avraam, a zis: Părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr!

– Dar pentru ce bogatul nu şi-a îndreptat cuvântul său spre Lazăr?
– După cum cred eu, îi era ruşine, se ruşina; socotea, din cele ce-i făcuse, că Lazăr negreşit îl ura. “Dacă eu, îşi spunea el, care m-am desfătat în atâtea bogăţii, care n-am avut a mă plânge de Lazăr, dacă eu l-am dispreţuit pe când era în atâtea suferinţe şi nu i-am dat nici măcar fărâmituri de la masa mea, cu mult mai mult el, cel atât de dispreţuit, nu-mi va împlini cererea!” Nu spun aceste cuvinte spre învinuirea lui Lazăr; că n-avea el un astfel de suflet, Doamne fereşte! Nu! Ci bogatul, pentru că se temea, nu l-a chemat pe Lazăr, ci l-a strigat pe Avraam, care, după socotinţa lui, nu cunoştea cele ce s-au petrecut. Şi cerea bogatul degetul acela pe care de atâtea ori l-a lăsat să fie lins de limbile câinilor!

– Ce i-a răspuns Avraam?
– Fiule, ai luat cele bune ale tale în viaţa ta!  Uită-te la felul cugetării lui Avraam, uită-te la iubirea dreptului! N-a spus: “Neomenosule, crudule, ticălosule, mai aminteşti acum de iubirea de oameni, de milă, de iertare, după ce ai făcut atâta rău omului acestuia? Nu roşeşti? Nu te ruşinezi?”.

– Dar ce i-a spus?
– Fiule, ai luat cele bune ale tale! Inima necăjită “nu o tulbura” , spune Scriptura. Îi este de-ajuns lui pedeapsa; să nu mai aducem ocară suferinţelor lui! De altfel, ca să nu socoteşti că l-a oprit pe Lazăr să se ducă la el din răzbunare pentru cele trecute, îl numeşte fiu, ca şi cum prin acest nume i-ar lua apărarea. “Ce este în puterea mea îţi dau, îi spune el, dar nu este în puterea mea să treacă de aici dincolo. Ai luat cele bune ale tale!

– Dar pentru ce n-a spus “ai primit”, ci  ai luat ?
– Mare noian de gânduri văd deschizându-mi acest cuvânt! De aceea, păstrând cu grijă pe toate cele spuse, pe cele de acum şi pe cele de mai înainte, să le aşezăm în sufletul nostru cu toată grija şi, cu ajutorul celor spuse, să vă faceţi mai potriviţi pentru auzirea celor ce vi le voi spune. Dacă vă este cu putinţă, amintiţi-vă de tot ce v-am spus; dar dacă nu puteţi să vă amintiţi de toate, rogu-vă să vă amintiţi necontenit, mai înainte de toate, că a nu da săracilor din averile tale înseamnă a jefui pe săraci, a-i lipsi de viaţă, şi, altfel, că nu stăpânim averile noastre, ci averile lor. Dacă vom fi însufleţiţi de astfel de gânduri, negreşit vom dori să împărţim averile noastre; şi hrănind aici pe Hristos, Care e flămând, şi aducând dincolo multă bogăţie, vom putea dobândi bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă, cinste, putere, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.