Noutăţi

Cuvântul I – Omilii la săracul Lazăr (Ioan Gură de Aur)

Din
OMILII LA SARACUL LAZAR. DESPRE SOARTA SI PROVIDENTA.  DESPRE RUGACIUNE. DESPRE VIETUREA DUPA DUMNEZEU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2005

Cuvântul  I – Omilii la săracul Lazăr

1. Ziua de ieri a fost o sărbătoare drăcească, dar voi aţi prefăcut-o în sărbătoare duhovnicească, pentru că aţi primit cu multă dragoste cuvintele mele şi aţi petrecut cea mai mare parte din zi aici, în biserică, îmbătându-vă de o beţie plină de cumpătare şi dănţuind cu Pavel. Aşa că îndoit v-a fost câştigul! Aţi scăpat şi de dansul cel fără de rânduială al beţivilor, dar aţi săltat şi cu săltările cele duhovniceşti, cele ce au multă şi bună rânduială. Aţi băut dintr-un pahar nu plin cu vin, ci plin cu învăţătură duhovnicească. Aţi ajuns fluier şi ţiteră Duhului Sfânt. Şi, în timp ce ceilalţi cântau diavolului, voi, prin şederea voastră aici făcându-vă organe şi instrumente muzicale duhovniceşti, aţi îngăduit Duhului Celui Sfânt să cânte în sufletele voastre şi să insufle în inimile voastre harul Lui. De aceea a şi răsunat o preafrumoasă cântare, care a înveselit nu numai pe oameni, ci şi puterile cele de sus.

Vă îndemn dar ca şi astăzi să ne înarmăm limba împotriva beţiei! Să înfierăm viaţa celor ce beau peste măsură şi a stricaţilor! Să mustrăm pe cei ce-şi petrec toată ziua în beţii! Nu ca să-i ruşinăm, ci ca să-i scăpăm de ruşine! Nu ca să-i ocărâm, ci ca să-i îndreptăm! Nu ca să-i facem de râs înaintea oamenilor, ci ca să-i scoatem din alaiul cel hidos şi astfel să-i smulgem din mâinile diavolului. Că cel care ajunge să-şi treacă toată ziua în beţie, în chefuri şi în îmbuibare este sub tirania diavolului. Să dea Dumnezeu să aibă vreun folos de pe urma cuvintelor mele! Dar chiar dacă vor continua să se dedea beţiei şi mai departe şi după acest îndemn al meu, nici aşa nu voi înceta de a-i sfătui. Că şi izvoarele curg, chiar dacă nimeni nu bea din apa lor, fântânile izvorăsc, chiar dacă nimeni nu scoate apa din ele, râurile aleargă la vale, chiar dacă nimeni nu se adapă din ele. Trebuie dar ca şi cel ce predică să-şi facă datoria lui, chiar dacă nimeni nu ia aminte. Lege ne-a fost rânduită de iubitorul de oameni Dumnezeu nouă, celor ce ni s-a încredinţat slujba cuvântului, ca niciodată să nu lăsăm neîndeplinită slujba noastră, nici să tăcem, fie de ne ascultă, fie de nu ne ascultă cineva. Ieremia, când îi ameninţa cumplit pe iudei şi le vestea mai dinainte nenorocirile ce aveau să vină, era luat în râs de cei ce-l auzeau, batjocorit fiind toată ziua; de aceea s-a hotărât să nu mai proorocească aceste cuvinte; căci om fiind, nu mai putea îndura batjocura şi ocările lor. Ascultă-l, cum că însuşi o spune prin cuvintele: Toată ziua am fost batjocorit şi am zis: “Nu voi mai numi numele Domnului şi mai mult nu voi grăi întru numele Lui! Şi s-a făcut în mine ca focul ce arde şi pârjol în oasele mele. Sunt doborât de pretutindeni şi nu mai pot îndura!”  Cu alte cuvinte spune aşa: “Mă hotărâsem să nu mai propovăduiesc, spune el, pentru că nu mă ascultau iudeii, dar cum am luat această hotărâre, ca un foc a căzut în sufletul meu puterea Duhului şi a aprins toate cele dinlăuntrul meu, mistuindu-mi şi topindu-mi oasele, aşa că n-am mai putut îndura focul acela”. Dacă profetul acesta, pentru că s-a hotărât să tacă din pricină că era luat în râs, batjocorit şi ocărât în fiecare zi, a îndurat o pedeapsă atât de mare, de ce iertare aş putea fi vrednic eu, care n-am pătimit încă aşa ceva, dacă, din pricina nepăsării unora, m-aş descuraja şi-aş înceta de a mai predica celorlalţi, mai cu seamă când sunt atâţia care ascultă cuvântul meu?

2. Nu spun aceste cuvinte spre mângâierea mea, nici ca să-mi fac curaj. Că am luat hotărârea ca, atâta vreme cât voi avea suflare în mine şi cât va voi Dumnezeu să fiu în această viaţă, să împlinesc această slujbă şi să fac ce mi s-a poruncit, fie de mă ascultă, fie de nu mă ascultă cineva. Dar pentru că sunt unii care slăbănogesc mâinile celor mulţi, care nu aduc niciun folos în viaţă şi mai slăbesc şi râvna altora râzând, batjocorind şi zicând: “Încetează cu predica! Nu mai cuvânta! Nu vor să te asculte! Nu te mai îngriji de ei!” -, aşadar, pentru că sunt unii care grăiesc astfel, am să ţin un cuvânt mai lung, căci vreau să îndepărtez din sufletul multora acest gând viclean, lipsit de omenie, această uneltire diavolească. Ştiu că şi cu o zi înainte au fost mulţi cei care au grăit astfel. Aceştia, când au văzut pe unii stând în crâşmă, râzând şi chefuind, au zis: “Într-adevăr, mult i-a mai convins! N-a mai intrat nimeni în crâşmă! Toţi s-au cuminţit!”

Ce vrei să spui, omule? Am făgăduit să-i vânez oare pe toţi într-o singură zi? Nu-i oare destulă mângâiere pentru mine dacă am convins numai zece, numai cinci, ba chiar numai unul? Or eu am să spun şi mai mult de atât. Să ne închipuim că n-am convins pe nimeni cu cuvintele mele – cu toate că este cu neputinţă să ajungă neroditor un cuvânt răspândit în auzul atâtora -, dar să ne închipuim şi aceasta. Nici aşa nu îmi este fără câştig cuvântul meu. Da, au intrat în crâşmă, dar n-au mai intrat cu aceeaşi neruşinare! Adeseori, în timp ce şedeau la masă, îşi aduceau aminte de cuvintele mele, de mustrările mele, de dojanele mele; aducându-şi aminte de ele, se ruşinau, roşeau în cugetul lor şi nu mai săvârşeau cu atâta neruşinare cele ce făceau de obicei. Iar dacă cineva se ruşinează, dacă osândeşte faptele sale, atunci fapta aceasta este început de mântuire, de minunată schimbare. În afară de aceasta, am avut de pe urma predicii mele şi un alt câştig, şi nu mai mic.
– Care este acela?
– I-am făcut pe cei cuminţi mai cumpătaţi şi i-am încredinţat că lucrul cel mai bun dintre toate este hotărârea lor de a nu se lăsa târâţi de mulţime.
N-am adus întremare celor bolnavi? Dar i-am făcut mai tari pe cei sănătoşi! N-a întors predica mea pe unii de la păcat? Dar i-a făcut mai cu luare-aminte pe cei virtuoşi.

Să-ţi mai spun, pe lângă celelalte, şi un al treilea câştig. Nu i-am convins astăzi? Dar pesemne îi voi putea convinge mâine! Nu-i voi convinge nici mâine? Îi voi convinge poimâine sau poate răspoimâine! Cel care a auzit astăzi cuvântul meu şi nu l-a primit, mâine poate îl va auzi şi-l va primi. Iar cel care l-a nesocotit şi azi, şi mâine, poate că după mai multe zile va lua aminte la spusele mele. Şi pescarul de multe ori scoate plasa goală ziua toată, iar seara, adeseori, când să plece acasă, se duce cu peştele pe care nu l-a prins toată ziua. Dacă din pricina nereuşitelor ce ni se întâmplă adesea n-am mai vrea să muncim şi să ne apucăm de treabă, ni s-ar distruge toată viaţa; ar pieri nu numai cele duhovniceşti, ci şi toate cele pământeşti. Într-adevăr, degrabă am pieri de foame toţi dacă plugarul n-ar mai lucra pământul din pricină că o dată, de două ori, de mai multe ori, n-a fost vreme bună pentru holde. N-am mai putea călători pe mare, şi ca urmare viaţa ni s-ar îngreuna iarăşi mult dacă din pricina furtunilor ce se iscă o dată, de două ori, de mai multe ori, corăbierul ar fugi de mare. Dacă ai îndemna şi ai sfătui aceasta pe fiecare din cei ce lucrează, atunci toate s-ar pierde desăvârşit şi pământul ar ajunge pustiu. Dar pentru că toţi ştim asta, de aceea ne apucăm iarăşi de lucru cu aceeaşi râvnă, chiar când nu izbutim, o dată, de două ori, de mai multe ori, să atingem ţelul celor cu care ne îndeletnicim.

3. Ştiindu-le dar şi noi pe toate acestea, iubiţilor, să nu mai rostim, rogu-vă, asemenea cuvinte, nici să spunem: “Ce nevoie avem noi de atâtea predici? Nu-i niciun folos de pe urma acestor predici!” Şi plugarul însămânţează o dată, de două ori, de mai multe ori acelaşi ogor, şi n-are câştig; dar îl lucrează mai departe şi adeseori, într-un singur an, îşi scoate paguba avută atâta timp. Cel care face negoţ pe mare suferă de multe ori nenumărate naufragii, şi totuşi nu părăseşte portul; dimpotrivă, pune iarăşi corabia pe mare, tocmeşte corăbieri, cheltuieşte bani şi face mai departe negoţ pe mare, deşi viitorul îi este atât de necunoscut. Fiecare lucrător obişnuieşte să facă la fel ca şi plugarul şi negustorul. Altfel, dacă aceia pun atâta râvnă în treburile cele lumeşti, deşi nu se ştie ce se va alege de lucrul lor, trebuie ca eu să încetez îndată să mai predic, fiindcă se spune că nu sunt ascultat? Ce iertare aş avea? Ce cuvânt de apărare? Şi totuşi, pentru aceia nu-i nimeni care să le acopere paguba când nu izbândesc în treburile lor. Drept aceea, dacă marea înghite corabia, nimeni nu despăgubeşte pe cel ce a suferit naufragiul; dacă ploaia prea multă acoperă ogorul şi îneacă seminţele, vrând-nevrând, plugarul pleacă acasă cu mâinile goale. Cu noi însă, cei care predicăm şi învăţăm, lucrurile nu stau aşa. Dimpotrivă, dacă arunci seminţele şi cel ce te aude nu le primeşte, nici nu aduce rodul ascultării, tu ai de la Dumnezeu plată neştirbită pentru predica ta. Şi vei primi atâta răsplată, chiar de nu te ascultă, câtă ai fi primit de te asculta. Că tu ţi-ai împlinit toată datoria ta. Nu ne sileşte nimeni să convingem pe cei ce ne ascultă, ci numai să-i sfătuim, să predicăm. A predica e datoria noastră; a se încredinţa de cuvântul nostru, datoria lor. Şi după cum, dacă ei săvârşesc mii de fapte bune, fără să le predicăm noi, toată răsplata li se cuvine numai lor, iar noi nu avem niciun câştig, pentru că n-am predicat, tot aşa şi dacă noi predicăm fără să ne asculte, toată pedeapsa o primesc ei, iar noi n-avem nicio vină. Ba dimpotrivă, ne aşteaptă mare răsplată de la Dumnezeu, pentru că ne-am împlinit toată datoria noastră. Ni s-a poruncit atâta numai: să dăm arginţii la zarafi , să predicăm, să sfătuim. Ţine cuvântul tău, dar şi sfătuieşte pe fratele tău! N-a ascultat!? Tu îţi ai plată neştirbită, numai să predici mereu, să nu încetezi niciodată, până ce-i vei convinge, cât vei avea suflare în tine. Sfârşit predicii să-ţi fie ascultarea celui ce-ţi aude predica. Diavolul aleargă totdeauna împotriva mântuirii noastre, deşi nu câştigă nimic, ba dimpotrivă, se vatămă foarte de pe urma sârguinţei lui. Cu toate acestea, este atât de pornit, că uneori încearcă lucruri cu neputinţă şi se năpusteşte nu numai asupra acelora pe care nădăjduieşte să-i smintească şi să-i piardă, ci şi asupra acelora care vor fi fiind poate mai presus de uneltirile lui. Nădăjduia că-l va putea pierde chiar pe Iov, deşi auzise că a fost lăudat de Dumnezeu, Cel Ce ştie (din veac) toate cele ascunse . Şi nu s-a oprit cel viclean de a pune în mişcare totul şi a uneltit totul, ca să-l doboare pe om . Şi nu şi-a pierdut curajul acel spurcat drac şi prea-viclean, deşi Dumnezeu vorbise atâta de virtutea dreptului. Cum dar, te întreb, cum dar nu ne ruşinăm, cum nu roşim, când diavolul nu se deznădăjduieşte niciodată de pierderea noastră, ci mereu o aşteaptă, iar noi ne deznădăjduim de mântuirea fraţilor noştri? Şi doar ar fi trebuit ca diavolul să înceteze lupta cu Iov, chiar înainte de a o începe. Dumnezeu îi dăduse mărturie de virtutea dreptului, dar nu s-a oprit; ci, din pricina marii lui furii împotriva noastră, a nădăjduit că-l va birui pe acel om neînfricat de atunci, cu toată mărturia lui Dumnezeu. Pe noi nimic asemănător nu ne face să cădem în deznădejde, şi totuşi încetăm de a lucra pentru mântuirea fraţilor noştri. Diavolul nu părăseşte lupta împotriva noastră, deşi îl împiedică Dumnezeu, iar tu părăseşti lupta, deşi Dumnezeu te îndeamnă şi te scoală în ajutorul celor căzuţi? Auzise diavolul pe Dumnezeu spunând: Om drept, adevărat, temător de Dumnezeu, ferindu-se de tot lucrul rău , şi că nu este niciunul ca el pe pământ. Şi totuşi, după atâtea astfel de cuvinte, stăruia zicând: “Nu cumva îl voi putea birui, oare nu cumva voi putea dobori acest mare turn prin desimea şi mărimea nenorocirilor ce le voi aduce asupra lui?”.

4. Ce iertare vom avea dar, preaiubiţilor, ce cuvânt de apărare, dacă, în timp ce diavolul se slujeşte de o atât de mare furie împotriva noastră, noi nu aducem nici cea mai mică parte din atâta râvnă pentru mântuirea fraţilor noştri, cu toate că Dumnezeu ne stă în ajutor? Deci, când îl vezi pe fratele tău învârtoşat la inimă şi neînduplecat şi că nu ia aminte, spune în tine însuţi: “Am să-l pot convinge cu timpul!” Aşa ne-a poruncit şi Pavel să facem: Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă cu toţi, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului . Nu vezi adeseori că părinţii, când copiii lor sunt bolnavi de moarte, se aşează lângă ei, plâng, se jelesc, îi sărută şi fac tot ce le stă în putinţă, până la cea din urmă suflare? Aşa fă şi tu cu fratele tău! Şi totuşi părinţii, cu bocetele şi lacrimile lor, nu pot alunga nici boala şi nu pot îndepărta nici moartea; dar tu vei putea de multe ori, cu răbdare şi stăruinţă, să întorci şi să ridici prin plânsete şi lacrimi un suflet bolnav de moarte. L-ai sfătuit şi nu l-ai convins? Lăcrimează, ţine-l adeseori de rău! Suspină cu amar, pentru ca, ruşinat de purtarea ta de grijă, să se întoarcă spre mântuire. Dar ce voi putea să fac de unul singur? Nu pot singur să vă întâmpin în fiecare zi pe voi toţi, nici nu ajung să stau de vorbă numai eu singur cu o mulţime atât de mare. Dar voi, dacă aţi vrea să împărţiţi între voi grija mântuirii celorlalţi şi dacă fiecare ar lua în seama lui pe un frate care nu se îngrijeşte de sufletul său, atunci îndată va spori zidirea noastră sufletească.

Dar pentru ce să vorbesc de oamenii care s-au îndreptat după o îndelungă sfătuire? Nu trebuie să ne îndepărtăm şi să lăsăm de o parte nici pe aceia care suferă de boli de nevindecat, chiar de-am şti bine mai dinainte că nu se vor îndrepta, cu toată sârguinţa şi sfătuirea ce le-am dat-o. Iar dacă acest cuvânt al meu vi se pare de necrezut, e bine de a-l întări cu cele ce-a făcut şi-a spus Hristos. Noi, oamenii, nu cunoaştem cele ce vor fi, şi de aceea nu putem spune despre cei ce ne ascultă dacă vor fi încredinţaţi sau nu de cuvintele noastre. Hristos însă ştia bine şi una, şi alta; cu toate acestea, nu înceta până la sfârşit de a sfătui pe un om care n-avea să-L asculte. Ştia că Iuda n-are să stea departe de trădare; şi totuşi nu înceta de a-l abate de la trădare prin sfaturi, prin îndemnuri, prin binefaceri, prin ameninţări, prin orice fel de învăţătură; neîncetat îl oprea cu cuvântul, ca şi cu un frâu. A făcut aceasta spre a ne învăţa că, şi dacă ştim mai dinainte că fraţii noştri nu ne vor asculta, noi totuşi să facem tot ce ne stă în putinţă pentru ca plata sfătuirii noastre să fie neştirbită. Ia seama cât de des şi cât de înţelept îl oprea Hristos pe Iuda prin cele ce-i spunea: Unul dintre voi Mă va vinde! ; şi iarăşi: Nu zic de voi toţi; ştiu pe cei pe care i-am ales ; şi iarăşi: Unul dintre voi este diavol!  A lăsat ca toţi ceilalţi ucenici să fie nedumeriţi, numai ca să nu vădească pe vânzător şi să nu-l facă mai neruşinat de l-ar fi mustrat pe faţă. Că spusele lui Hristos au umplut de nelinişte şi de teamă pe ceilalţi apostoli, deşi nu se ştiau ca având nimic rău pe cuget, ascultă cu ce îngrijorare grăia fiecare: Nu cumva eu sunt, Doamne?  Dar nu numai prin cuvinte l-a povăţuit pe Iuda, ci şi prin fapte. Hristos Îşi arătase de multe ori şi cu mulţi iubirea Sa de oameni: curăţise leproşi, izgonise demoni, vindecase bolnavi, înviase morţi, întărise slăbănogi; făcuse bine tuturor, dar nu pedepsise pe nimeni; necontenit spunea: N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea! . Deci, ca să nu socotească Iuda că Hristos obişnuieşte numai să facă bine, dar nu să pedepsească, i-a arătat şi asta, anume că poate să şi pedepsească şi să osândească pe păcătoşi.

5. Şi vezi cât de înţelept şi de potrivit l-a învăţat şi aceasta, dar n-a îngăduit să pedepsească şi să osândească un om!
– Cum dar?
– Ca să cunoască ucenicul puterea Lui de a pedepsi. Căci dacă ar fi pedepsit pe un om, atunci S-ar fi contrazis Cel Ce a zis: N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea! . Iarăşi, dacă n-ar fi pedepsit pe nimeni, ucenicul ar fi rămas nelămurit, căci n-ar fi învăţat prin fapte puterea Lui de a pedepsi.
– Ce a făcut dar, ca să se întâmple astfel?
– Deci, ca să înfricoşeze şi pe ucenic, dar ca să nu ajungă mai rău nesocotind puterea Domnului, Hristos n-a lovit pe nimeni din oameni, nici n-a pedepsit sau osândit pe cineva, ci Şi-a arătat puterea aceasta asupra smochinului, zicând: De acum să nu se mai facă în tine rod!  Şi smochinul s-a uscat îndată numai la acest cuvânt. Astfel toţi oamenii au rămas nevătămaţi, iar El Şi-a arătat puterea Sa, căci pedeapsa a primit-o pomul. Ucenicul, dacă ar fi luat aminte, ar fi cules mare folos din această pedeapsă. Totuşi nici aşa nu s-a îndreptat. Iar Hristos, deşi ştia mai dinainte că Iuda n-are să se îndrepte, n-a făcut numai aceasta, ci, o dată cu aceasta, şi altceva mai mare decât aceasta. Când au venit iudeii asupra Lui cu săbii şi ciomege, înarmându-şi mâinile lor împotriva Lui , atunci i-a orbit pe toţi. Asta vrea să spună întrebarea Lui: Pe cine căutaţi?  Pentru că Iuda spusese mereu: Ce voiţi să-mi daţi mie, şi eu Îl voi da pe El în mâinile voastre? , de aceea Domnul, voind să convingă şi pe iudei şi să-i arate şi lui Iuda că de bunăvoie vine spre patimă, că tot ce se petrece este fapta Lui, că nu-L poate birui răutatea aceluia, zice, de faţă fiind vânzătorul, împreună cu toţi ceilalţi: “Pe cine căutaţi?”. Aşa că Iuda nu cunoştea pe Cel pe Care avea să-L vândă; îi luase vederea. Şi nu numai aceasta, dar i-a şi aruncat la pământ pe toţi, o dată cu întrebarea asta. Dar pentru că nici în felul acesta nu i-a făcut mai blânzi pe cei ce veniseră asupra Lui şi nici pe ticălosul acela nu l-a ţinut departe de vânzare, ci stăruia, fiind de nevindecat, Hristos iarăşi, nici aşa n-a încetat de a-i arăta bunăvoinţa Sa şi purtarea Sa de grijă. Şi iată cu câtă gingăşie atinge neruşinatul lui suflet! Rosteşte cuvinte în stare să înmoaie şi o inimă de piatră! Când Iuda s-a pornit să-L sărute, ce-i spune? Iudo, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului? . Nu te ruşinezi nici de chipul vânzării? Acestea le spunea Hristos ca să-i mişte inima şi să-i aducă aminte că fuseseră împreună mai înainte atâta vreme. Dar, deşi a făcut şi a spus Domnul atâtea, totuşi Iuda n-a nimerit mai bine; nu din pricina slăbiciunii sfătuitorului, ci din pricina trândăviei lui. Hristos ştia toate acestea mai dinainte, dar n-a încetat, de la început până la sfârşit, să facă tot ce I-a stat în putere.

Pe acestea toate dar cunoscându-le şi noi, iubiţilor, să sfătuim şi să învăţăm neîncetat şi totdeauna pe fraţii noştri care nu se îngrijesc de sufletul lor, chiar dacă n-ar fi niciun câştig de pe urma sfătuirii noastre. Că dacă Hristos, Care ştia sfârşitul ce-l va avea Iuda, a avut atâta purtare de grijă de cel care n-avea să culeagă niciun rod de pe urma acestei sfătuiri, de ce iertare am mai putea fi noi vrednici, când, fără să ştim cum se vor sfârşi toate, suntem atât de trândavi cu mântuirea semenilor noştri, părăsindu-i după întâia sau a doua sfătuire?

Dar, pe lângă toate cele spuse, să ne gândim la noi înşine chiar. Dumnezeu grăieşte cu noi în fiecare zi prin prooroci, prin apostoli, şi noi în fiecare zi nu-I dăm ascultare; totuşi nu încetează de a vorbi şi de a-i sfătui totdeauna pe cei ce nu I se supun şi nu iau aminte. Şi strigă Pavel, zicând: În locul lui Hristos vă rugăm, ca şi cum Dumnezeu ar ruga prin noi, în locul lui Hristos vă rugăm: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!  Vreţi să vă spun un lucru de mirare? Nu este vrednic de atâtea laude cel care ştie mai dinainte că va fi negreşit convins cel sfătuit, şi de asta sfătuieşte, cât cel care predică şi sfătuieşte de multe ori fără niciun rezultat, dar nici aşa nu încetează de a predica şi sfătui. Pe unul, de-ar fi mai trândav decât toţi, îl îmboldeşte mai întâi spre predică nădejdea că are să ajungă să se convingă cel căruia îi predică; celălalt însă, care predică şi sfătuieşte necontenit şi nu-i ascultat, dar nu încetează, dă dovadă de o dragoste mai fierbinte şi mai curată; nu-i hrănit de nădejdea că are să convingă, dar, din pricina dragostei pentru cel căruia îi vorbeşte, nu încetează de a purta de grijă fratelui lui.

Am arătat îndeajuns că niciodată nu trebuie să părăsim pe cei căzuţi în păcate, chiar dacă am şti mai dinainte că nu-i vom putea ridica. E timpul acum să păşim spre învinuirea celor ce o duc în chefuri şi petreceri. Atâta vreme cât ţine sărbătoarea aceasta şi diavolul face cu beţia răni în sufletele celor ce beau, trebuie să dăm leacuri.

6. Ieri l-am adus înaintea lor pe Pavel, care grăieşte: “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi! . Astăzi le voi arăta lor pe Stăpânul lui Pavel, Care nu numai îndeamnă, nici numai sfătuieşte să ne ţinem departe de chefuri şi petreceri, ci şi pedepseşte şi osândeşte pe cel ce o duce în chefuri şi petreceri. Că istoria bogatului şi a lui Lazăr şi a celor întâmplate cu ei nu arată altceva decât aceasta. Dar mai bine, ca să nu fac un lucru de mântuială, să vă citesc parabola dintru început:
“Era un om bogat şi se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în chip strălucit în toate zilele. Iar un sărac oarecare, cu numele Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului – dar şi câinii venind, lingeau bubele lui”.

Pentru ce a grăit Stăpânul în pilde, pentru ce a tâlcuit unele parabole, iar pe altele nu le-a tâlcuit, ce este o parabolă şi alte întrebări la fel cu acestea vi le voi lămuri altădată, ca să nu mă depărtez de rostul predicii de acum. Deocamdată vă voi spune numai atât: cine anume dintre evanghelişti a spus că Hristos a grăit pilda aceasta.
– Cine este?
– Numai Luca a fost acela. Este de neapărată trebuinţă să se ştie şi că unele din faptele şi învăţăturile lui Hristos au fost spuse de toţi cei patru evanghelişti, iar altele, numai de câte unul.
– Pentru ce?
– Pentru ca să ne fie de neapărată trebuinţă şi citirea celorlalte Evanghelii şi pentru ca să vedem cât de mare este apropierea dintre Evanghelii. Dacă toţi evangheliştii ar fi spus acelaşi lucru, nu i-am mai citi pe toţi cu râvnă, pentru că ar fi de-ajuns citirea unuia, ca să cunoaştem toată viaţa şi învăţătura lui Hristos; iar dacă toţi ar fi spus lucruri deosebite între ei, atunci nu s-ar mai fi vădit potrivirea dintre ei. Aceasta e dar pricina faptului că toţi au scris multe lucruri la fel, dar fiecare a scris şi lucruri deosebite de ceilalţi.

Iată ce vrea să ne înveţe Hristos prin pilda aceasta:
Era un om bogat, spune Hristos, care ducea o viaţă plină de păcate; nu venise peste el nicio nenorocire; toate bunătăţile îi curgeau ca dintr-un izvor. Că nu i s-a întâmplat nimic din cele neaşteptate, nici pricină de supărare, nici tulburare în viaţă, a arătat-o Hristos prin cuvintele: se veselea în toate zilele. Că trăia în păcat, se vede din sfârşitul hărăzit lui, iar înainte de sfârşit, din dispreţul arătat săracului. Că nu numai pe săracul acesta de la poarta lui nu l-a miluit, ci pe nimeni altul, însuşi a arătat. Dacă pe acesta, care zăcea întruna înaintea porţii lui, care zăcea înaintea ochilor lui, pe care era silit să-l vadă în fiecare zi, nu o dată, de două ori, ci de mai multe ori, atunci când intra şi ieşea din casă, – fiindcă nu zăcea pe o uliţă, nici într-un loc lăturalnic şi strâmt, ci acolo unde necontenit îşi avea bogatul plecările şi venirile lui, şi era silit să-l vadă fără să vrea -, aşadar, dacă nu l-a miluit pe acesta, care zăcea de o boală aşa de cumplită şi vieţuia întru atâta lipsă, dar, mai bine spus, a fost ros de boală toată viaţa lui, şi de cea mai cumplită boală, pe care alt sărac întâlnit din întâmplare l-ar fi miluit vreodată? Dacă l-a trecut pe Lazăr cu vederea în prima zi, ar fi fost firesc să nu-l fi trecut cu vederea în ziua următoare, iar dacă l-a trecut cu vederea şi în acea zi, ar fi trebuit negreşit, chiar de-ar fi fost mai sălbatic ca o fiară, să se fi milostivit de el a treia zi, a patra zi sau a cincea zi! Dar nu, pe bogatul acesta nu l-a mişcat suferinţa lui Lazăr; mai mult, a fost mai aspru şi mai crud decât judecătorul acela care nici de Dumnezeu nu se temea, nici de oameni nu se ruşina . Pe judecătorul acela, deşi era crud şi sălbatic, stăruinţa văduvei l-a înduplecat să-i facă dreptate şi l-a înmuiat rugămintea ei; dar pe bogatul acesta, nici stăruinţa, nici rugămintea n-au avut puterea să-l înduplece spre ajutorul săracului. Şi doar nu era la fel cererea; cererea lui Lazăr era cu mult mai uşoară şi mai dreaptă. Văduva îl ruga pe judecător s-o ajute împotriva potrivnicilor ei; Lazăr îi cerea bogatului să-i potolească foamea şi să nu-l treacă cu vederea, că piere. Văduva îl supăra pe judecător cu rugăminţile ei; Lazăr de multe ori pe zi era văzut de bogat zăcând în tăcere. Iar priveliştea aceasta ar fi în stare să înmoaie mai mult, chiar şi o inimă de piatră. Când se stăruie cu rugăminţile, de multe ori chiar ne supărăm; dar când vedem pe cei ce au nevoie de ajutor că stau în faţa noastră în adâncă tăcere, fără să rostească un cuvânt, şi nu se necăjesc când nu dobândesc nimic, ci numai se arată în tăcere înaintea noastră, de-am fi mai nesimţitori decât pietrele, îi miluim, ruşinaţi de covârşitoarea lor smerenie. În afară de acestea, mai era şi un alt fapt, nu mai mic decât acestea, anume faţa plină de jale a săracului, roasă de foame şi de boală îndelungată. Dar nimic din acestea nu l-a înmuiat pe nemilostivul acela.

7. Aşadar, cel dintâi păcat al bogatului era cruzimea şi neomenia lui fără de hotar. Că nu va fi fiind la fel a nu ajuta pe cei nevoiaşi când eşti sărac, cu a trece cu vederea pe cei sleiţi de foame, când trăieşti numai în chefuri şi petreceri. Iarăşi, nu este la fel a trece cu vederea pe un sărac pe care-l vezi o dată sau de două ori, cu a trece cu vederea pe un sărac pe care-l vezi în fiecare zi, şi nici această deasă vedere să nu te îmboldească spre milă şi iubire de oameni. Iarăşi, nu este la fel a nu ajuta pe semenii tăi când eşti împresurat de necazuri şi supărări şi cu sufletul îndurerat, cu a dispreţui pe alţii sleiţi de foame şi a nu-ţi înmuia inima când te desfătezi cu atâta veselie şi ai mereu reuşite, când nici bucuria ce o ai nu te face mai omenos. Ştiţi doar că, de-am fi cei mai sălbatici oameni, ajungem mai blânzi şi mai buni datorită reuşitelor. Bogatul acesta însă nici datorită reuşitelor sale n-a ajuns mai bun, ci continuă să fie ca o fiară, dar, mai bine spus, prin purtarea lui a pus în umbră chiar cruzimea şi sălbăticiunea fiarei. Şi totuşi, cel ce ducea o viaţă păcătoasă şi neomenoasă se bucura de toată fericirea, iar cel drept şi virtuos era în cele mai cumplite dureri. Că Lazăr era drept o arată chiar sfârşitul lui, iar înainte de sfârşit, răbdarea cu care a îndurat sărăcia. Oare nu vi se pare că vedeţi toate acestea înaintea ochilor? Plină era cu mărfuri corabia bogatului şi avea vânt favorabil. Dar nu vă minunaţi! Se grăbea să se înece, pentru că n-a vrut să-şi rânduiască în evlavie încărcătura corăbiei.

Vrei să-ţi vorbesc şi de un alt păcat al bogatului? Benchetuia şi petrecea fără teamă în fiecare zi. Că şi acesta era un păcat foarte mare, nu numai în vremea aceasta, când ni se cere atât de multă înţelepciune, ci şi la început, pe vremea Vechiului Testament, când nu se arătase pe lume o atât de mare înţelepciune. Ia aminte la spusele proorocului: Vai de cei ce vin la ziua cea rea, de cei ce se apropie şi se ating de sâmbetele cele mincinoase! .
– Ce poate să însemne: cei ce se ating de sâmbetele mincinoase?
– Iudeii socoteau că li s-a dat sâmbăta ca să stea degeaba. Dar nu-i asta pricina, ci ca să se depărteze de cele lumeşti şi să-şi petreacă tot timpul liber cu cele duhovniceşti. Că nu-i temei de trândăvie sâmbăta, ci temei de lucrare duhovnicească, o arată înseşi faptele. Preotul făcea în ziua aceea o îndoită muncă; în fiecare zi se aducea o singură jertfă, pe când sâmbăta i s-a poruncit să aducă două. Dacă sâmbăta ar fi fost o zi de trândăvie, atunci preotul, înaintea altora, ar fi trebuit să nu muncească. Aşadar, pentru că iudeii nu luau aminte sâmbăta de lucrările cele duhovniceşti,  de înfrânare,  de  cumpătare,  de  ascultarea cuvintelor dumnezeieşti, deşi fuseseră sloboziţi de muncă, ci făceau tocmai dimpotrivă, se îmbuibau, se îmbătau, mâncau şi beau până nu mai puteau, benchetuiau, pentru aceea proorocul îi învinovăţea. După ce a spus: Vai de cei ce vin la ziua cea rea  şi după ce a adăugat: cei ce se ating de sâmbetele mincinoase, a arătat prin cele ce spune mai departe cum făceau ei mincinoase sâmbetele.
– Cum dar le făceau mincinoase?
– Săvârşeau sâmbăta păcate! Benchetuiau, se îmbătau şi făceau şi alte nenumărate fapte urâte şi rele. Că acesta-i adevărul,  ascultă cele spuse de prooroc mai departe! Proorocul arată ce am spus şi eu, la rândul meu, prin cele pe care le-am adăugat mai înainte, zicând: (Vai) celor ce dorm în paturi de fildeş şi se desfată întru aşternuturile lor, celor ce mănâncă iezi din turmă şi viţei de lapte din cirezi, celor ce beau vinul strecurat şi se ung cu mirurile cele mai de frunte!  Ţi s-a dat sâmbăta ca să-ţi scapi sufletul de păcat, dar tu ţi-l aduci spre păcat şi mai mult. Ce ticăloşie mai mare poate fi, ca aceea de a dormi în paturi de fildeş? Celelalte păcate, cum ar fi beţia, lăcomia, desfrâul, aduc într-o mică măsură plăcere; dar tolănitul pe paturi de fildeş ce plăcere are, ce dulceaţă? Oare frumuseţea unui pat ne face somnul mai dulce şi mai plăcut? Dacă ne gândim mai bine, e mai degrabă mai împovărător şi mai obositor. Când te gândeşti, în timp ce dormi pe un pat de fildeş, că altul nu are nici pâinea cea de toate zilele, nu te mustră oare cugetul, nu se revoltă osândind această nepotrivire? Dacă este un lucru rău să dormi pe paturi de fildeş, ce cuvânt de apărare am mai putea avea când paturile mai sunt ferecate şi în argint? Vrei să vezi un pat frumos? Ţi-l voi arăta îndată! Nu patul unui om de rând, nici de ostaş, ci frumuseţe de pat împărătesc. De-ai fi cel mai râvnitor dintre oameni, ştiu bine că nu ţi-ai dori un pat mai frumos ca patul împăratului. Şi, ceea ce-i mai minunat, nu-ţi arăt patul unui împărat oarecare, ci al unuia de frunte, al unui împărat mai mare ca toţi împăraţii, cântat până acum în toată lumea, îţi arăt patul împăratului David.
– Dar cum era patul acela?
– Nu era împodobit peste tot cu argint şi aur, ci cu lacrimi şi mărturisire, însuşi o spune grăind aşa: Spăla-voi în fiecare noapte patul meu; cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda!  Lacrimile lui ca nişte mărgăritare erau încrustate pretutindeni pe pat.

8. Uită-te la sufletul lui iubitor de Dumnezeu! Pentru că ziua îi era prinsă de treburile cu mai-marii popoarelor, cu căpeteniile de oşti, cu neamurile, cu poporul său, cu ostaşii, cu războaiele, cu pacea, cu treburile cetăţii, cu treburile de obşte, cu cele de departe, cu cele de aproape, pentru aceea răgazul pe care noi toţi îl cheltuim cu somnul, el îl cheltuia cu mărturisirea, rugăciunile şi lacrimile. Şi nu făcea asta o noapte, iar a doua înceta; nici nu făcea asta două-trei nopţi la rând, şi apoi se oprea, ci făcea asta în fiecare noapte. Spăla-voi, spune el, în fiecare noapte patul meu; cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda! Prin aceste cuvinte arăta bogăţia şi desimea lacrimilor lui. Pe când toţi dormeau şi era tăcere adâncă, atunci singur se ruga lui Dumnezeu; şi Ochiul cel neadormit era înaintea celui ce plângea, care se tânguia şi-şi spunea păcatele. Fă-ţi şi tu un pat ca acesta! Un pat ferecat cu argint stârneşte pizma oamenilor şi aprinde mânia lui Dumnezeu; dar astfel de lacrimi, ca acelea ale lui David, pot stinge chiar focul iadului.

Vrei să-ţi arăt şi un alt pat? Iată patul lui Iacov! Pământul îi era patul, şi piatra căpătâi. De aceea şi a văzut piatra cea duhovnicească şi scara aceea pe care se suiau şi se coborau îngerii . Astfel de paturi să ne facem şi noi, ca să avem visele lui Iacov! Dar dacă ne culcăm în paturi de argint, nu numai că nu simţim nicio plăcere, dar mai avem şi supărări. Când te gândeşti că pe ger cumplit şi în miez de noapte, în timp ce tu dormi în pat, săracul stă aruncat pe un morman de paie în pridvoarele băilor, acoperit cu o rogojină, tremurând, îngheţat de frig, istovit de foame, atunci ştiu bine că, de-ai fi mai împietrit ca toţi oamenii, ştiu bine că te osândeşti în sinea ta, căci tu ai mai mult decât îţi trebuie, iar aceluia nu-i laşi să aibă nici cele de trebuinţă. Un proverb spune că niciun ostaş, când e pe câmpul de luptă, nu se încurcă cu grijile vieţii. Ostaş eşti şi tu, ostaş duhovnicesc! Iar un astfel de ostaş nu doarme în pat de fildeş, ci pe pământ. Nu se unge cu miruri, cu parfumuri! După ele aleargă desfrânatele, stricaţii, cei ce joacă pe scenă, cei ce nu se îngrijesc de sufletul lor. Tu nu trebuie să miroşi a parfum, ci a virtute! Nimic nu-i mai necurat decât un suflet care are un trup ce miroase a parfum. Parfumatul trupului şi al hainelor este semnul duhorii lăuntrice şi al necurăţiei. Când diavolul se năpusteşte ca să strice sufletul şi să-l moleşească, atunci întipăreşte şi în trup, cu ajutorul parfumurilor, murdăria stricăciunii lui. După cum cei care au necontenit guturai şi le curge nasul, îşi murdăresc şi hainele, şi mâinile, şi fata pentru că îşi şterg mereu nasul, tot astfel şi sufletul întinde asupra trupului răutatea stricăciunii lui. Ce lucru mare şi bun îţi poţi închipui despre un om care miroase a parfum, care se aseamănă cu o femeie, dar, mai bine spus, cu o desfrânată, cu unul care şi-a ales ocupaţia de dansator? Să-ţi miroasă sufletul a parfum duhovnicesc, ca să-ţi fii de folos şi ţie, şi celor din jurul tău!

Nimic, nimic nu-i mai pierzător de suflet ca viaţa de chef şi petrecere! Ascultă ce spune Moise despre o astfel de viaţă: Îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a, lăţitu-s-a şi a azvârlit pe Cel iubit . N-a spus că “s-a îndepărtat”, ci: a azvârlit pe Cel iubit, ca să ne arate că e îngâmfat şi greu de înfrânat. Iarăşi, altundeva spune: “Când vei mânca şi vei bea, ia aminte… să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău!  Deci viaţa de chef şi de petreceri te face să uiţi pe Dumnezeu. Şi tu dar, iubite, când stai la masă, adu-ţi aminte că trebuie să te rogi după ce mănânci. Umpleţi cu măsură stomacul, ca nu cumva, îngreunându-te, să nu-ţi mai poţi pleca genunchii ca să te rogi lui Dumnezeu. Nu vezi cum că animalele de jug, după ce au mâncat la iesle, pornesc la drum, cară poveri şi-şi fac slujba lor? Tu însă, după ce mănânci, nu mai eşti bun şi nici în stare de vreo treabă. Cum dar nu vei fi de mai puţină cinste chiar decât măgarii?
– Pentru ce aceasta?
– Pentru că atunci, după ce mănânci, mai cu seamă trebuie să fii treaz şi să priveghezi. Timpul de după masă e timp de mulţumire lui Dumnezeu; iar cel care mulţumeşte lui Dumnezeu nu trebuie să se îmbete, ci să fie treaz şi să privegheze. După ce mâncăm, să nu ne îndreptăm spre pat, ci spre rugăciune, ca să nu fim mai fără judecată decât animalele!

9. Ştiu că mulţi vor osândi spusele mele, pentru că aduc un obicei nou şi ciudat, dar eu voi osândi mai mult obiceiul cel rău care ne stăpâneşte acum. Hristos a arătat destul de lămurit că după ce mâncăm, după ce ne ridicăm de la masă, nu trebuie să urmeze somnul şi patul, ci rugăciunea şi citiri din dumnezeieştile Scripturi. După ce au mâncat atunci în pustie nenumărate mulţimi de oameni, Hristos nu le-a trimis spre pat şi la culcare, ci le-a chemat la ascultarea dumnezeieştilor cuvinte . Nu le-a dat de mâncare cât să nu poată duce, nici nu le-a îmbătat, ci, după ce le-a împlinit nevoia lor de mâncare, le-a dus către hrana cea duhovnicească. Aşa să facem şi noi! Să ne obişnuim a mânca atât cât să trăim, nu cât să nu putem duce şi să ne îngreunăm. Că nu ne-am născut şi nu trăim ca să mâncăm şi să bem, ci mâncăm ca să trăim. Nu s-a făcut la început viaţa pentru mâncare, ci mâncarea pentru viaţă. Noi însă aşa ne cheltuim toată viaţa, ca şi cum pentru asta am fi venit în lume.

Dar ca să fie mai aprigă învinuirea ce-o aducem vieţii de chef şi de petreceri, ca să fie biciuiţi mai mult cei ce duc o astfel de viaţă, bine ar fi să vorbim iarăşi de Lazăr. Astfel, când veţi vedea, nu prin cuvinte, ci prin fapte, pedepsiţi şi chinuiţi pe cei care n-au altă grijă decât îmbuibatul şi chefurile, vor fi şi îndemnul, şi predica mea mai de netăgăduit şi mai zguduitoare.

Bogatul dar ducea o viată tare păcătoasă; petrecea şi chefuia în fiecare zi, se îmbrăca în haine strălucitoare, dar şi-a mărit cu asta mai tare chinul, şi-a aprins mai mult focul şi şi-a făcut fără de milă judecata şi de neiertat pedeapsa. Săracul însă zăcea aruncat la uşa bogatului; nu bombănea, nu blestema, nu se revolta. Nu zicea în sinea lui cum zic mulţi: “Ce vrea să însemne asta? Bogatul acesta duce o viaţă plină de păcate, e crud şi neomenos, dar are toate bunătăţile mai mult decât îi trebuie, nu are nicio supărare, nu vine peste el nicio nenorocire neaşteptată, cum vin multe peste oameni, are numai bucurii fără umbră, pe când eu n-am nici hrana cea de trebuinţă! Bogatul acesta îşi cheltuieşte toată averea lui cu paraziţi, cu linguşitori, cu beţii, ca şi cum i-ar fi un izvor averea, iar eu, sleit de foame, am ajuns, pentru cei ce mă văd, de pomină, de râs şi de batjocură! Sunt oare acestea semne ale purtării de grijă a lui Dumnezeu? Este oare vreo dreptate în lume?” Săracul n-a grăit aşa, nici n-a gândit.
– De unde ştim?
– Din faptul că l-au luat îngerii, însoţindu-l, şi l-au dus în sânul lui Avraam . Nu s-ar fi bucurat de atâta cinste dacă ar fi hulit.
Oamenii se minunează de săracul Lazăr numai pentru aceea că a fost sărac. Eu însă am să arăt că Lazăr a îndurat pe pământ nouă feluri de suferinţe, nu ca să fie pedepsit, ci ca să ajungă mai strălucit. Lucru ce s-a şi întâmplat.

Că şi sărăcia este într-adevăr un lucru cumplit, o ştiu toţi câţi au trăit şi trăiesc în sărăcie. Cuvântul nu poate zugrăvi durerea ce-o încearcă săracii ce nu ştiu a cugeta despre aceasta.

Dar la Lazăr nu era numai acest chin! La el sărăcia era unită cu boala, şi boală cumplită şi grea. Vezi că Hristos arată că fiecare din aceste suferinţe ajunsese la cea mai înaltă culme. Că sărăcia lui Lazăr întrecea atunci orice sărăcie, a arătat-o Hristos spunând că nu avea nici fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului; şi că boala lui nu era mai prejos de sărăcia lui – mai mult de atât nu putea creşte -, a arătat-o şi pe aceasta iarăşi, spunând că lingeau câinii bubele lui , într-atât era de slăbit de boală, că nici câinii nu-i putea alunga. Era un cadavru viu; vedea câinii venind, dar nu avea puterea să-i oprească. Atât îi erau mădularele de slăbănogite, atât de istovit era de boală, atât de măcinat era de suferinţă! Ai văzut că trupul era cuprins de sărăcie şi de boală de nesuportat? Dacă sărăcia şi boala, luate fiecare în parte, sunt de nesuferit şi groaznice, nu înseamnă că a fost de granit cel ce le-a suferit pe amândouă deodată? Mulţi oameni se îmbolnăvesc adeseori, dar nu-s lipsiţi de hrana necesară; alţii trăiesc în cea mai amară sărăcie, dar sunt sănătoşi; una mângâie lipsa celeilalte. Lazăr însă era şi sărac, şi bolnav.

Vrei să-mi spui că mai sunt oameni şi săraci, şi bolnavi? Da, mai sunt, dar nu într-o părăsire aşa de mare! Aceştia când zac, aruncaţi în văzul tuturor, dacă nu se pot ajuta singuri, nici nu pot fi ajutaţi de ai lor, pot fi miluiţi de trecători; lui Lazăr însă pustietatea, lipsa celor care să-l ajute, făceau să-i fie şi mai grele şi boala, şi sărăcia; iar zăcutul la poarta bogatului făcea să-i fie singurătatea şi mai mare. Dacă ar fi zăcut într-un loc pustiu şi nelocuit, ar fi îndurat fiind părăsit, dar n-ar fi suferit atâta. Faptul că nu-i nimeni lângă tine te face să suferi vrând-nevrând cele ce ţi se întâmplă; dar să zaci în mijlocul atâtor beţivi, atâtor oameni fericiţi, şi să nu ai nici cea mai mică milă de la niciunul, asta te face să-ţi fie mai ascuţită durerea, să te ardă şi mai mult tristeţea. Nu ne ustură atât suferinţa atunci când nu-i nimeni care să ne ajute, cât ne ustură atunci când sunt oameni lângă noi, dar nu vor să ne întindă o mână de ajutor. Asta s-a întâmplat atunci cu Lazăr. Nu era nimeni; nimeni care să-l mângâie prin cuvânt, nimeni care să-l ajute cu fapta: nu prieten, nu vecin, nu rudă, nu trecător! Nimeni, căci toată casa bogatului era decăzută.

10. Pe lângă acestea, îi mai aducea un spor de suferinţă şi faptul că-l vedea pe celălalt fericit. Şi asta nu pentru că Lazăr era invidios şi rău, ci pentru că aşa suntem făcuţi toţi, de a ne da seama mai bine de nenorocirea noastră când vedem fericirea altora. Mai era la acest bogat şi altceva care-i putea mări durerea lui Lazăr. Simţea mai mult suferinţele sale nu numai când măsura nenorocirea lui cu fericirea bogatului, ci şi când se gândea că bogatului îi mergeau toate din plin, deşi era crud şi neomenos, iar el îndura cele mai mari suferinţe, deşi era virtuos şi bun. Şi de pe urma acestora, iarăşi tristeţe fără mângâiere. Dacă bogatul ar fi fost un om drept, dacă ar fi fost cumpătat, dacă ar fi fost un bărbat minunat, dacă ar fi fost plin de toate virtuţile, Lazăr n-ar fi suferit atâta; dar aşa, era un păcătos, ajunsese până la cele mai mari păcate, era atât de neomenos, se purta cu el ca şi cu un duşman, trecea pe lângă el nesimţitor şi nemilos ca o stâncă şi, după toate acestea, mai era şi atât de bogat. Gândeşte-te că era firesc ca toate acestea să înece sufletul lui ca nişte valuri ce vin unele după altele. Gândeşte-te la Lazăr, cum trebuie să fi fost sufletul lui când vedea paraziţi, linguşitori, slugi suind, coborând, ieşind, intrând, alergând, strigând, îmbătându-se, sărind şi făcând tot felul de fapte neruşinate. Zăcea aruncat la poarta bogatului ca şi cum pentru aceasta ar fi venit acolo, ca să fie martor la bucuria şi fericirea altora; atâta viaţă avea în el, câtă putea să simtă grozăvia nefericirii lui; era în port, şi se îneca; lângă izvor, şi suferea de cea mai grozavă sete.

Să-ţi mai vorbesc şi de o altă suferinţă a lui în afară de acestea? Se putea vedea un alt Lazăr. Noi, de-am suferi mii de necazuri, putem să ne mângâiem îndeajuns şi să ne uşurăm necazul uitându-ne la Lazăr. Că multă mângâiere au cei ce suferă când găsesc în viaţă sau în istorisiri părtaşi suferinţelor lor. Lazăr însă nu putea vedea un alt om care să sufere la fel cu el, dar, mai bine spus, nici nu auzise să fi suferit atâta unul din cei de dinaintea lui. Iar asta era de ajuns ca să-i întunece sufletul.

Se mai poate vorbi şi de o altă suferinţă a lui, pe lângă cele de mai înainte. Nu putea cugeta nimic despre înviere, ci socotea că toate lucrurile se mărginesc la viaţa de aici. Trăise înainte de lucrarea harului mântuitor. Dacă acum, în vremea noastră, după atâta cunoaştere ce o avem despre Dumnezeu, după nădejdile cele bune despre înviere, după pedepsele ce-i aşteaptă dincolo pe păcătoşi, după bunătăţile gătite celor buni, mai sunt totuşi unii atât de mici la suflet şi de ticăloşi, că nu se îndreaptă nici în urma acestor nădejdi, ce trebuia să fi suferit Lazăr, care era lipsit de această ancoră? El nu putea cugeta astfel, pentru că nu sosise încă timpul acestor învăţături.

În afară de aceste suferinţe, Lazăr mai avea şi o alta: aceea că oamenii nesocotiţi îi huleau bunul lui nume. Obişnuiesc oamenii să aibă părere rea de cei săraci, de cei mereu bolnavi, de cei ce sunt loviţi de mari nenorociri; le judecă viaţa după nenorocirea lor şi socot că suferă aşa din pricina păcatelor lor. Şi vorbesc între ei şi de alte multe lucruri la fel; neghiobii, negreşit, dar le dau glas: “Acesta, zic ei, dacă ar fi fost prietenul lui Dumnezeu, Dumnezeu nu l-ar fi lăsat sărac, nici nu l-ar fi lăsat să fie chinuit de celelalte suferinţe!” Aşa grăiau şi de Iov, şi de Pavel. Lui Iov îi spuneau: Au de multe ori ţi s-a grăit ţie cu necaz? Dar greutatea cuvintelor tale cine o va suferi? Că de vreme ce tu pe mulţi ai învăţat, şi mâini slabe ai ajutat, şi pe cei neputincioşi i-ai îmbărbătat cu cuvântul şi ai întărit genunchii cei slabi, acum a venit asupra ta durere! Doar tu te-ai sârguit! Oare nu este frica ta nebunie? . Cu alte cuvinte, îi spuneau aşa: “Dacă ai fi făcut vreo faptă bună, n-ai pătimi ce pătimeşti! Dar primeşti pedeapsă pentru păcatele şi fărădelegile tale!” Şi asta era ce-l ardea mai mult pe fericitul Iov. Tot aşa grăiau şi barbarii de Pavel. Când au văzut vipera atârnând de mâna lui, n-au cugetat nimic bun despre el, ci socoteau că este unul din cei mai mari ucigaşi. Se vede aceasta din vorbele lor: Pe acesta, deşi a scăpat din mare, judecata lui Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască!  Şi nu puţin ne tulbură astfel de vorbe! Cu toate că erau atâtea valuri, cu toate că veneau unele după altele, corabia nu s-a înecat. Era ca într-un cuptor, dar Lazăr aşa cugeta, ca şi cum s-ar fi bucurat neîntrerupt de rouă.

11. N-a spus în sine nimic din cele ce obişnuiesc oamenii să spună: “Bogatul acesta, dacă va fi pedepsit şi osândit după ce va pleca dincolo, atunci şi-a luat plata ,- dar dacă şi dincolo se va bucura de aceleaşi cinstiri, atunci toate nu sunt decât nimic!”  Oare nu purtaţi din gură în gură aceste cuvinte prin oraş şi le aduceţi în biserică de la hipodrom şi teatru? Mă ruşinez şi roşesc când rostesc aici aceste cuvinte. Dar sunt silit să le spun, ca să scăpaţi de batjocura cea lipsită de cuviinţă, de ruşinea şi de paguba ce v-o aduc cuvintele acestea. Adesea mulţi le spun pe acestea în glumă; dar şi asta-i drăcească viclenie, ca să aducă în viaţa noastră, sub formă de glumă, învăţături stricătoare de suflete. Mulţi rostesc adeseori aceste cuvinte şi în ateliere, şi în piaţă, şi în casă. Semn de mare necredinţă, de nebunie, de batjocură cu adevărat şi de minte copilărească, într-adevăr, să spui că păcătoşii vor fi pedepsiţi după ce pleacă de aici, şi să nu fii pe deplin convins că vor fi cu adevărat pedepsiţi, înseamnă să nu crezi şi să te îndoieşti. Iar a socoti că păcătoşii se vor bucura de aceeaşi răsplată ca şi drepţii, ei bine, asta e curată nebunie!

Te întreb, omule, ce vrei să spui? Dacă moare bogatul şi este pedepsit dincolo, fapta şi-a luat plata? Cum se poate aceasta? Câţi ani vrei să spunem că s-a desfătat bogatul aici, pe pământ, de bogăţiile lui? Vrei să spunem o sută de ani? Eu îi dau chiar două sute, trei sute, de două ori pe atâta şi, dacă vrei, chiar o mie de ani, lucru cu neputinţă de altfel. Zilele anilor noştri, spune Scriptura, optzeci de ani . Dar să-i dăm chiar o mie de ani. Spune-mi, poţi să-mi arăţi aici, pe pământ, o viaţă care nu are sfârşit, care nu cunoaşte capăt, cum este viaţa drepţilor de dincolo? Te întreb: dacă cineva ar fi pedepsit o sută de ani, pentru că într-o sută de ani a văzut într-o noapte un vis frumos şi s-a bucurat în somn de multe desfătări, te întreb, vei putea oare spune despre acesta “fapta şi plata”, vei putea socoti acea noapte deopotrivă cu o sută de ani? Nu poţi spune asta! Gândeşte aşa şi despre viaţa viitoare. Ce este un vis faţă de o sută de ani, aceea este viaţa de aici faţă de viaţa viitoare. Dar, mai bine spus, chiar cu mult mai mult: cât este o picătură de apă faţă de nemărginitul ocean, atâta este o mie de ani faţă de slava şi desfătarea vieţii viitoare. Şi ce poţi spune mai mult decât că viaţa viitoare nu are capăt şi nu cunoaşte sfârşit şi că, pe cât e de mare deosebirea dintre vis şi realitate, tot pe atât de mare e şi deosebirea dintre starea de aici şi cea de dincolo.

De altfel, chiar înainte de pedeapsa de dincolo, oamenii răi şi păcătoşi sunt pedepsiţi aici, pe pământ. Să nu-mi spui mie că mănâncă la mese strălucite şi bogate, că se îmbracă în haine de mătase, că târăsc după ei turme de robi, că merg fuduli prin oraş! Nu, ci cercetează conştiinţa lor, şi vei vedea tulburarea din sufletul lor pricinuită de păcate, frica continuă, furtuna, tulburarea; vei vedea, ca la tribunal, că sufletul se suie la tronul cel împărătesc al conştiinţei şi că stă ca înaintea unui judecător; gândurile vin ca nişte călăi, îl întind şi-l sfâşie pentru păcate; el strigă tare. Nimeni nu ştie, decât singur Dumnezeu, Care vede acestea. Desfrânatul, de-ar fi putred de bogat, de nu l-ar învinovăţi nimeni, nu încetează de a se învinovăţi pe sine înlăuntrul lui. Plăcerea i-a fost trecătoare, dar chinul e veşnic; de pretutindeni frică şi cutremur, bănuială şi nelinişte; se teme de uliţe înguste, se sperie şi de umbre; îi este frică de slugile lui, de cunoscuţi, de necunoscuţi, de femeia pe care a necinstit-o, de bărbatul pe care l-a batjocorit. Umblă purtând cu el un aspru acuzator, care este conştiinţa lui; se osândeşte singur şi nu poate găsi odihnă o clipă. Şi în pat, şi la masă, şi în piaţă, şi acasă, şi ziua, şi noaptea, şi adesea chiar în vise vede idolii păcatului lui. Trăieşte viata lui Cain, suspinând şi tremurând pe pământ , fără să ştie nimeni, având totdeauna adunat înlăuntrul lui jar. Tot aşa se chinuiesc şi răpitorii, şi cei lacomi; tot aşa şi beţivii, şi, într-un cuvânt, toţi cei ce trăiesc în păcate. Acest tribunal nu poate fi corupt! Ci chiar dacă nu săvârşim virtutea, totuşi suferim pentru că n-am săvârşit-o; iar dacă săvârşim păcatul, simţim durerea îndată ce a luat sfârşit plăcerea păcatului. Să nu mai vorbim dar de cei care trăiesc aici, pe pământ, în bogăţie şi păcate, şi de drepţii care se bucură pe lumea cealaltă, că fapta-şi are plata. Celor drepţi le fac plăcere multă şi cele de dincolo, şi cele de aici, pe când cei răi şi lacomi sunt pedepsiţi şi aici, şi dincolo. Sunt pedepsiţi şi aici, prin pedeapsa ce-i aşteaptă dincolo, prin bănuiala rea a oamenilor, prin însuşi păcatul care le chinuieşte sufletul; iar după plecarea de aici, îndură pedepse de nesuferit. Drepţii, la rândul lor, chiar de îndură aici nenumărate suferinţe, se hrănesc totuşi cu bune nădejdi, având o bucurie curată, trainică şi neschimbătoare; iar după plecarea de aici, vor primi bunătăţile cele fără de număr, ca şi Lazăr. Să nu-mi spui mie că Lazăr era plin de bube! Priveşte înlăuntrul său, la sufletul pe care îl avea mai de preţ decât aurul; dar, mai bine spus, nu numai sufletul, ci şi trupul lui, că nu grăsimea şi buna stare a trupului fac virtutea trupului, ci îndurarea a multe şi felurite chinuri şi necazuri. Nu-i de lepădat şi de dispreţuit un om care are pe trupul lui astfel de răni, ci unul care are pe sufletul lui mii şi mii de buboaie, şi nu se îngrijeşte de fel de ele, cum este bogatul acesta, care era plin de bube pe dinăuntru. Şi, după cum câinii îi lingeau lui Lazăr bubele, aşa şi dracii, păcatele bogatului. Şi, după cum Lazăr era lipsit de hrană, aşa şi bogatul, de orice faptă de virtute.

12. Cunoscându-le dar pe toate acestea, să cugetăm adânc şi să nu spunem că, dacă Dumnezeu l-ar fi iubit pe cutare, nu l-ar fi lăsat să fie sărac. Tocmai acesta este cel mai mare semn de dragoste. Că pe cine iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte ; şi iarăşi: Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită, îndreaptă-ti inima ta, şi rabdă!  Să îndepărtăm dar, iubiţilor, din sufletele noastre aceste gânduri deşarte şi adunate din popor! Că spune Scriptura: Vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti şi glume să nu iasă din gura voastră!  Să nu grăim astfel de cuvinte; iar dacă vedem pe alţii grăindu-le, să le astupăm gura, să ne ridicăm cu tărie împotriva lor, să oprim limba lor neruşinată! Te întreb: dacă ai vedea pe un hoţ că iese la drumul mare, că atacă pe drumeţi, că jefuieşte satele, că îngroapă în peşteri şi vizuini aur şi argint, că închide acolo cirezi multe de vite, că are haine şi robi mulţi de pe urma jafurilor lui, te întreb, îl vei ferici oare pentru bogăţia aceea sau îl vei plânge pentru osânda ce are s-o primească? Şi n-a fost încă prins, nici n-a fost dat pe mâna judecătorului, nici n-a fost băgat la închisoare, nici n-a avut pârâşi, nici nu s-a pronunţat sentinţa, ci chefuieşte, petrece, se îmbată şi are de toate! Cu toate acestea, nu-l fericim pentru cele ce le are şi se văd, ci-l plângem pentru cele ce-au să vină şi cele ce-l aşteaptă. Cugetă la fel şi despre bogaţi şi zgârciţi. Sunt tâlhari de drumul mare, jefuiesc averile trecătorilor, îngroapă în cămările lor, ca în peşteri şi vizuini, averile altora. Să nu-i fericim dar pentru cele ce le au, ci să-i plângem pentru cele ce au să vină, pentru judecata aceea înfricoşătoare, pentru pedepsele de neînlăturat, pentru întunericul cel mai din afară , în care vor fi aruncaţi. Tâlharii scapă de multe ori din mâinile oamenilor, dar, cu toate că ştim aceasta, nu ne dorim nici nouă, nici duşmanilor noştri viaţa şi averea lor blestemată, însă despre ceea ce se referă la Dumnezeu nu se poate spune aceasta; nimeni nu scapă de judecata Lui; ci toţi care trăiesc din lăcomie şi jafuri vor atrage asupra lor osânda aceea fără de moarte şi fără de sfârşit, ca şi bogatul acesta.

Adunând dar, iubiţilor, toate acestea în sufletul nostru, să nu fericim pe cei bogaţi, ci pe cei virtuoşi, să nu plângem pe cei săraci, ci pe cei păcătoşi. Să nu ne uităm la cele de aici, ci să căutăm la cele viitoare. Să nu cercetăm îmbrăcămintea cea din afară, ci conştiinţa fiecăruia. Să urmăm virtutea şi bucuria pe care le aduc săvârşirea faptelor bune. Să-l urmăm pe Lazăr şi cei bogaţi, şi cei săraci. Lazăr n-a îndurat numai o luptă, două, trei pentru virtute, ci mai multe: a îndurat sărăcia, a îndurat boala, a îndurat părăsirea din partea celor care puteau să-l ajute; a îndurat toate acele chinuri într-o casă care-i putea stinge astfel de suferinţe, fără să fie învrednicit de vreun cuvânt de mângâiere; a îndurat să vadă chipul bogatului acela dispreţuitor, care o ţinea numai în chefuri şi petreceri, dar nu numai că o ţinea în chefuri şi petreceri, ci mai era şi păcătos, lipsit fiind de necazuri şi suferinţă; a îndurat că nu putea vedea un alt Lazăr, a îndurat că nu a fost învrednicit a cugeta cele despre înviere; pe lângă suferinţele arătate mai înainte, a îndurat şi reaua părere pe care o aveau oamenii despre el din pricina suferinţelor lui; a îndurat fiindcă vedea că tot chinul lui nu ţine două sau trei zile, ci toată viaţa, pe când bogatul petrece toată viaţa. Ce cuvânt de apărare am mai putea avea noi, când Lazăr a îndurat toate aceste suferinţe deodată, cu atâta vitejie, iar noi nu suntem în stare a îndura nici măcar o parte din ele? Nu poţi, nu ai cum să-mi arăţi, nici să-mi vorbeşti de un alt om care să fi îndurat atât de felurite suferinţe. De aceea l-a şi dat Hristos drept pildă. Ca atunci când cădem în necazuri şi nevoi, uitându-ne la grozăvia suferinţelor lui, să dobândim, din cumpătarea şi răbdarea lui, mângâiere şi uşurare. Dascăl de obşte este Lazăr pentru toţi cei ce suferă vreun necaz; se aduce ca pildă tuturora, pentru că pe toţi îi întrece prin covârşitoarele lui suferinţe.

Mulţumind dar Bunului Dumnezeu pentru toate acestea, să tragem foloase de pe urma istorisirii săracului Lazăr! Să vorbim mereu de el în adunările noastre, în casă, în piaţă, pretutindeni, să cunoaştem îndeaproape toată bogăţia acestei parabole, spre a putea birui fără durere necazurile din lumea aceasta şi a dobândi bunătăţile cele viitoare, de care facă Dumnezeu ca noi toţi să ne învrednicim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă, cinste, închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.