Noutăţi

29 august/11 septembrie - Pomenirea tăierii Cinstitului cap al slăvitului Prooroc înainte-mergător și Botezător Ioan

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia XLVIII, "Omilii la Matei"

“Era legat Ioan şi, cu toate acestea, grăia, era închis şi, în temniţă fiind, mustra. Că nu se temea Ioan de moarte, ci îi era frică să tacă şi să nu spună adevărul. Pe acesta l-a ucis Irod şi nu numai o singură ucidere a făcut, ci mai multe. Că cel ce ucide un dascăl folositor sufletelor, acela nu ucide numai unul, ci pe atâţia pe câţi i-ar fi putut face vii, prin cuvântul său, de ar fi trăit.

Că Irod, prinzând pe Ioan, l-a legat şi l-a pus în temniţă pentru Irodiada, femeia lui Filip, fratele său. Că îi zicea Ioan: „Nu ţi se cade s-o ai!” Şi vrând să-l omoare, s-a temut de mulţime, că îl avea drept prooroc”.

– Dar pentru ce Ioan nu i-a vorbit femeii, ci bărbatului?

– Pentru că Irod era principalul vinovat.

Ascultă cum îi îndulceşte evanghelistul vina lui Irod! Îţi face impresia că povesteşte mai mult o întâmplare decât că aduce o acuzaţie. „Prăznuindu-şi Irod ziua naşterii, fiica Irodiadei a jucat în fata oaspeţilor şi a plăcut lui Irod “.

O, ospăţ drăcesc! O, adunare satanică! O, joc nelegiuit şi plată a unui joc şi mai nelegiuit! S-a săvârşit cea mai blestemată ucidere din toate uciderile! Cel ce merită să fie încununat şi să i se strige numele în gura mare este ucis! Biruinţa demonilor sta la masă, iar chipul biruinţei este vrednic de fapta săvârşită! „Fata Irodiadei a jucat înaintea lui şi a plăcut lui Irod. De aceea cu jurământ s-a jurat să-i dea orice va cere. Iar ea, îndemnată fiind de mama ei, a zis: „Dă-mi aici pe tipsie capul lui Ioan Botezătorul!” Îndoită crimă! Şi că a jucat şi că a plăcut! Şi a plăcut atât de mult, ca plata jocului a fost crimă!

Ai văzut cât de crud a fost Irod, cât de lipsit de inimă, cât de nejudecat? S-a legat cu un jurământ şi apoi o lăsă pe fată să-i ceară ce vrea! Când a văzut la ce grozăvie a dat naştere jurământul său, s-a întristat Irod, ne spune evanghelistul, deşi la început el l-a aruncat în temniţă. De ce se mai întristează? Aşa e virtutea! Şi răii o admira şi o laudă! Dar, o, Irodiado, femeie nebună! Şi tu ar fi trebuit să-l admiri pe Ioan; şi tu ar fi trebuit să i te închini lui, că el căuta să te scape de păcat! Dar nu! Irodiada pune la cale crimă, întinde cursa şi cere favor drăcesc.

„Şi s-a temut Irod pentru jurământ şi pentru oaspeţi “. Pentru ce, Iroade, nu te-ai temut de ceea ce-i mai cumplit? Dacă te-ai temut că ai martori pentru călcarea ta de jurământ, cu mult mai mult trebuia să te temi că ai martori atât de mulţi pentru o crimă atât de nelegiuita.

(…)

Irod se căsătorise cu femeia fratelui lui, de la care ea avea un copil. Pentru asta îl ţinea de rău Ioan Botezătorul. Şi-l ţinea de rău cu măsură. E şi îndrăzneţ, dar şi blând în acelaşi timp. Tu însă uită-mi-te că toată adunarea aceea de la masa lui Irod era o adunare drăcească. În primul rând, era alcătuită din beţie şi desfrâu. Nimic sănătos nu putea fi în ea! În al doilea rând, oaspeţii erau nişte stricaţi, iar gazda, mai stricată decât toţi. În al treilea rând, petrecerea lor era fără judecată. În al patrulea rând, fata, din pricina căreia căsătoria lui Irod cu Irodiada era o călcare de lege, pe care maică-sa ar fi trebuit să o ascundă, că era o insultă pentru ea, intră în sala de ospăţ, se dă în spectacol şi fecioara întrece pe desfrânate! Chiar timpul când a făcut Irod ospăţul învinuieşte nu puţin fărădelegea aceasta. Când ar fi trebuit să mulţumească lui Dumnezeu că în ziua aceea l-a adus la lumină, Irod tocmai atunci îndrăzneşte acele fărădelegi; în ziua în care trebuia să dezlege pe cel legat, atunci adăugă lanţurilor uciderea.

Ascultaţi, fecioare, dar, mai bine spus, ascultaţi şi voi femei măritate, care la nunţile altora vă schimonosiţi aşa, sărind, zbenguindu-vă, făcând de râs pe femei! Ascultaţi şi voi, bărbaţilor, care umblaţi după ospeţe bogate şi pline de beţie! Temeţi-vă de prăpădul diavolului! Cu atâta putere l-a prins diavolul atunci pe acel ticălos împărat, încât s-a jurat să-i dea chiar jumătate de împărăţie. Că aceasta o spune evanghelistul Marcu: «I s-a jurat ei: „Orice vei cere de la mine, îţi voi da ţie până la jumătate din împărăţia mea “. Aşa de mult a ţinut la tronul său şi atât de robit de patimă a ajuns dintr-o dată, încât de dragul unui dans a renunţat chiar la domnie! Ce e de mirare că s-a petrecut lucrul acesta atunci, când chiar acum, după atât de mare filozofie, din pricina dansului mulţi tineri ajung nişte desfrânaţi şi-şi pierd sufletele fără măcar să fie constrânşi de jurământ! Ajung robi din pricina plăcerii! Sunt purtaţi ca o cireadă de vite oriunde îi târăşte lupul! Aşa a păţit atunci şi acel nebun împărat, că a făcut două mari nebunii: prima, că a făcut stăpână pe gândurile şi voinţa lui pe fata aceea atât de nebună şi beată de patimă, care nu se dădea înapoi de la nimic; a doua, că s-a legat cu jurământ.

Da, Irod a fost atât de nelegiuit; dar mai nelegiuita decât toţi a fost Irodiada; şi decât fiică-sa, şi decât tiranul. Că ea a fost arhitectul tuturor acestor nenorociri; ea a urzit toată această dramă; ea, care trebuia să-i fie recunoscătoare profetului. Fiica ei, convinsă de ea, s-a schimonosit, a dansat şi a cerut uciderea; iar Irod a fost prins de ea în mreje. Vezi că pe bună dreptate spunea Hristos: „Cel care-şi iubeşte pe tatăl lui sau pe mama lui mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine “. Dacă fata ar fi păzit porunca aceasta, n-ar fi călcat în picioare atâtea legi şi n-ar fi săvârşit crima aceea. Ce poate fi mai rău decât o sălbăticie că aceasta? Să ceri ca răsplată uciderea unui om, ucidere nelegiuită, ucidere în timpul ospăţului, ucidere în văzul tuturora şi fără de ruşine! Nu i-a grăit, apropiindu-se îndeosebi de Irod, ci în auzul tuturora; şi-a aruncat masca, cu capul gol; şi, luând ca avocat pe diavol, aşa a spus ce-a spus! Iar diavolul a făcut ca dansul fetei să placă lui Irod şi să-i cadă astfel Irod în mâna sa.

Unde-i dans, acolo-i şi diavolul! Nu pentru asta ne-a dat Dumnezeu picioare, ci ca să mergem cu bună rânduială; nu ca să ne schimonosim, nu ca să sărim ca şi cămilele – ca şi cămilele sunt neplăcute când dansează, cu atât mai puţin femeile -, ci ca să dănţuim împreună cu îngerii. Dacă trupul capăta o înfăţişare plină de urâţenie, când se schimonoseşte aşa, apoi cu mult mai mult sufletul! Dracii dănţuiesc aşa! Slugile dracilor se pocesc aşa!

(…)

Să auzim, aşadar, acestea toţi câţi facem fapte de virtute, dar suferim necazuri de la oamenii răi! Ca şi atunci Dumnezeu a îngăduit să fie junghiat cel care a trăit în pustie, cel încins cu cingătoare de piele, cel îmbrăcat cu haină de păr; profetul, cel mai mare profet dintre toţi profeţii, decât care altul mai mare n-a fost între cei născuţi din femei, a îngăduit Dumnezeu să fie junghiat de o fată desfrânată şi stricată omul care apără legile dumnezeieşti. Gândindu-ne, dar, la acestea, să îndurăm cu curaj oricât am suferi. Ca şi atunci ucigaşă şi nelegiuita aceea a dorit să se răzbune atât cât a putut pe cel ce o supărase. Şi-a săturat mânia; şi Dumnezeu îngăduia. Şi doar Ioan nu-i spusese ei nimic, n-o acuzase pe ea, ci pe bărbatul ei îl învinuia; dar conştiinţa ei era acuzator cumplit. De aceea, miniata şi furioasă, porneşte cu furie spre păcate şi mai mari; şi murdăreşte deopotrivă pe toţi: pe ea, pe faţa ei, pe soţul răposat, pe soţul adulter cu care trăia. Se lupta să facă păcate şi mai mari decât cele dinainte! „Dacă nu suferi că bărbatul meu este un adulter, pare a-i spune ea lui Ioan Botezătorul, ei bine eu îl voi face şi ucigaş; îl voi face să te ucidă pe tine, acuzatorul lui!”.

Ascultaţi toţi câţi faceţi mai mult decât trebuie gustul femeilor! Ascultaţi toţi câţi faceţi jurăminte pe neştiute, citi faceţi pe alţii stăpâni pe gândurile şi voinţa voastră spre pierderea voastră şi vă săpaţi voi înşivă groapă! Ca şi Irod aşa a pierit! Se aştepta ca faţa să-i ceară un dar vrednic de ospăţul ce-l dădea. Era doar o copilă, era la ospăţ, la o serbare, şi se aştepta să-i ceară un dar frumos şi plăcut, nu capul Botezătorului! Dar s-a înşelat! Cu toate acestea nimic nu-l dezvinovăţeşte pe Irod. Chiar dacă fata aceea ar fi avut sufletul unor barbari care se lupta cu fiarele sălbatice, Irod n-ar fi trebuit să-şi piardă minţile, nici să se pună în slujba unei porunci atât de tiranice! Mai întâi, cine nu s-ar fi cutremurat la vederea acelui sfânt cap, adus la ospăţ, din care picura sânge? Şi totuşi nu s-a cutremurat nici nelegiuitul Irod, nici femeia lui, mai blestemată decât el. Aşa sunt femeile desfrânate! Sunt mai îndrăzneţe şi mai crude decât orice om.

Dacă noi, care auzim aceste cuvinte, ne cutremuram, cât trebuie să fi cutremurat atunci priveliştea aceea? Care erau simţămintele oaspeţilor când au văzut în mijlocul ospăţului capul acela de curând tăiat, din care picura sânge? Dar pe setoasa de sânge Irodiada, pe femeia mai sălbatică decât ielele, pe ea n-a mişcat-o deloc vederea aceasta, ci a desfătat-o! Ar fi trebuit, dacă nu de altă pricină cel puţin din pricina vederii acelui cap…

Răutatea însă se uită numai la prezent, ca şi cei cuprinşi de friguri, care cer apă rece atunci când nu trebuie. Dacă Irodiada n-ar fi ucis pe acuzatorul ei, păcatul ei n-ar fi ajuns atât de cunoscut. Când Irod l-a aruncat în închisoare pe Ioan, ucenicii lui n-au spus nimic; dar când l-a omorât, au fost siliţi să spună pricina uciderii. Voiau să ascundă adulterul Irodiadei; nu voiau să trâmbiţeze păcatele semenilor lor; dar când uciderea lui Ioan i-a silit, atunci dezvăluie lumii tot păcatul Irodiadei. Ucenicii lui Ioan sunt siliţi deci să spună pricina uciderii lui Ioan, ca să nu se spună pe nedrept ca şi dascălul lor a fost ucis pentru aceeaşi pricină că şi Teuda şi Iuda (răscoală, n. mea). Deci cu cât ai vrea să ascunzi în acest chip păcatul, cu atât mai mult îl dezgoleşti. Păcatul nu se ascunde prin adaos de păcate, ci prin pocăinţă şi mărturisire.

Uită-te şi la chipul în care istoriseşte evanghelistul Matei întâmplarea! Nu apăsa pe nimeni; pe cât îi stă în putinţă chiar le ia apărarea. Despre Irod spune: Pentru jurământ şi pentru oaspeţi; şi că s-a întristat. Despre faţă: că a fost îndemnată de mama ei şi că i-a adus mamei ei capul, ca şi cum evanghelistul ar spune: „A împlinit porunca mamei sale”. Toţi drepţii suferă, nu pentru cei care suferă nedreptăţi, ci pentru cei care fac nedreptăţi, pentru că aceştia sunt cei care suferă nedreptăţile. Nici Ioan Botezătorul n-a suferit vreo nedreptate, ci cei care l-au ucis.

Să imităm şi noi pe drepţi şi să nu trâmbiţăm păcatele semenilor noştri; ci, pe cât putem, să le ţinem sub umbra. Să avem suflet de filozof. Evanghelistul Matei a vorbit şi el de Irodiada, femeie desfrânată şi ucigaşă; dar, cât i-a stat în putinţă, n-a apăsat-o, nici n-a spus: „A fost îndemnată de ucigaşă, de blestemată”, ci: „A fost îndemnată de mama ei”. A întrebuinţat cel mai frumos nume din toate numele.

Tu însă ocărăşti, vorbeşti de rău pe semenul tău şi n-ai suferi vreodată să vorbeşti de semenul tău, care te-a supărat, aşa cum a vorbit evanghelistul Matei de desfrânată, ci cu multă sălbăticie, cu ocărî, numindu-l viclean, făcător de rele, şiret, prost şi în alte multe chipuri, mai grele ca acestea. Ne sălbăticim chiar şi mai mult; şi, ca şi cum am vorbi de oameni de altă speţă decât noi, îi bârfim, îi ocărim, îi suduim. Sfinţii n-au făcut aşa, ci îi plâng pe păcătoşi mai mult decât să-i blesteme. Să facem şi noi tot aşa! Să plângem pe Irodiada şi pe toţi care sunt la fel cu ea.

Se dau şi acum multe ospeţe asemănătoare ospăţului lui Irod. Chiar dacă nu-i ucis Ioan Botezătorul, dar sunt ucise mădularele lui Hristos şi cu mult mai cumplit. Dansatoarele de astăzi nu cer pe tipsie capul, ci sufletele comesenilor. Când îi fac sclavi, când le înfierbântă sufletele cu amoruri nelegiuite, când îi înconjură cu femei desfrânate, nu le tăie capetele, ci le junghie sufletele, făcând din ei adulteri, stricaţi şi desfrânaţi. Să nu-mi spui mie că nu ţi se vatămă cu nimic sufletul dacă bei vin, dacă te îmbeţi, dacă te uiţi la o femeie care dansează şi cânta cântece de ruşine! Să nu-mi spui că, biruit de plăcere, nu cazi în desfrânare! Şi tu săvârşeşti păcatul acela înfricoşător, pentru că faci mădularele lui Hristos mădulare ale unei desfrânate. Chiar dacă nu-i de faţă fata Irodiadei, dar este de faţă diavolul, care a dansat atunci prin ea; şi diavolul dănţuieşte acum prin desfrânatele acestea şi pleacă ducând cu el roabe sufletele tuturor oaspeţilor. Iar dacă puteţi să nu vă îmbătaţi, totuşi sunteţi părtaşi la un păcat şi mai cumplit. Nişte ospeţe că acestea sunt totdeauna fructul hoţiilor şi jafurilor. Nu te uita la carnea de pe masă, nici la dulciuri, ci gândeşte-te prin ce mijloace au fost adunate. Şi vei găsi că sunt adunate prin asuprire, prin silnicie, prin zgârcenie, prin jaf.

– Dar ospeţele la care iau parte eu, mi-ai putea spune, nu sunt de felul acestora!

– Să nu fie! Nici eu n-o vreau! Dar chiar dacă ospeţele la care luaţi parte se fac cu bani munciţi şi cinstiţi, totuşi nici aşa ospeţele luxoase nu sunt lipsite de păcate. Ascultă-l pe profetul Amos cum ţine de rău chiar aceste ospeţe, zicând aşa: „Vai de cei care beau vin strecurat şi se parfumează cu cele mai de frunte parfumuri!” Vezi, dar, ca şi luxul este învinuit? Profetul învinuieşte aici nu numai lăcomia, ci şi viaţa luxoasă.

Tu mănânci peste măsură, iar Hristos nu are nici cele de trebuinţă cu care să-şi ogoiască foamea! Tu mănânci felurite dulciuri, iar El nici pâine uscată! Tu bei vin de Tasos, iar Lui, Care însetează, nu l-ai dat nici un pahar cu apă rece! Tu te culci pe saltele moi şi înflorate, iar El îngheaţă de frig!

De aceea, chiar dacă ospeţele n-au la temelia lor jaful şi lăcomia, sunt tot aşa de blestemate, pentru că la astfel de ospeţe mănânci şi bei peste trebuinţă, iar lui Hristos nu-I dai nici cât îi trebuie, deşi tu te desfătezi cu cele ale Lui. Dacă ai fi epitropul unui copil şi i-ai lua toate averile lui, iar pe el l-ai lăsa în cea mai cruntă sărăcie, nu-i aşa că toată lumea te-ar acuza şi ai fi pedepsit de legi? Şi nu socoteşti, oare, că n-ai să fii tras la răspundere şi pedepsit când cheltuieşti în zadar averile pe care le-ai luat de la Hristos? Nu spun aceste cuvinte celor care aduc la mesele lor femei desfrânate.

Cu aceştia nici nu stau de vorbă, după cum nu stau de vorba nici cu câinii. Nu spun aceste cuvinte nici jefuitorilor, lacomilor şi celor care ghiftuiesc pe alţii; n-am nici o părtăşie cu ei, după cum n-am nici o părtăşie nici cu porcii, nici cu lupii, ci le spun celor care se bucura singuri de averea lor, dar nu dau altora, celor care-şi mănâncă singuri averea moştenită de la părinţi. Să se ştie că nici aceştia nu sunt scutiţi de vină. Spune-mi cum ai să scapi de vină, cum ai să fii fără de păcat când parazitul tău se ghiftuie, când câinele sta lângă masa ta, iar Hristos nu Se vede învrednicit nici cu atâta; când unul primeşte de la tine atâtea bunătăţi, pentru că te face să râzi, iar Hristos nu primeşte nici o firimitură, deşi îţi deschide împărăţia cerurilor; când unul pleacă încărcat de bunătăţi, pentru că ţi-a spus o glumă, iar Hristos, Care ne-a dat nişte învăţături că acestea, fără de care nu ne-am deosebi nici de câini, nu-I învrednicit de aceleaşi bunătăţi că celălalt? Te cutremuri când auzi cuvintele mele? Dar cutremură-te şi de faptele tale!

Dă afară din casa ta paraziţii şi cheamă pe Hristos ca să stea la masă cu tine! Dacă Hristos Se va împărtăşi din mâncărurile şi din masa ta, te va judeca cu blândeţe în ziua cea înfricoşătoare. Hristos ştie să respecte masă. Dacă ştiu lucrul acesta tâlharii, cu mult mai mult Stăpânul. Gândeşte-te că pe femeia cea păcătoasă a mântuit-o Domnul stând la masă, iar pe Simon l-a ţinut de rău, zicându-i: „Sărutare nu Mi-ai dat!” Dacă Hristos te hrăneşte, cu toate că tu nu faci lucrul acesta, cu mult mai mult te va răsplăti dacă îl faci! Nu te uita că săracul vine la tine murdar şi în zdrenţe, ci gândeşte-te că prin el Hristos îţi trece pragul casei şi încetează cu cruzimea ta, cu cuvintele neomenoase cu care împroşti pe săracii ce bat la uşa ta, numindu-i şarlatani, trândavi şi cu alte cuvinte mai grele ca acestea. Când le arunci în obraz aceste cuvinte gândeşte-te ce fac măscăricii pe care i-ai invitat la masă! Ce folos îţi aduc casei tale? Îţi fac plăcut ospăţul? Cum pot să ţi-l facă plăcut, când se lasă

pălmuiţi de alţii şi spun mascări? Nu-i o ruşine mai mare decât atunci când loveşti pe cel făcut după chipul lui Dumnezeu, când te distrezi din insultă ce i-o aduci, când faci din casa ta teatru, când umpli ospăţul cu comedianţi, când tu, om de neam bun şi liber, faci ceea ce fac sclavii pe scenă. Ca şi pe scenă e râs, şi pe scena se dau palme! Spune-mi, numeşti tu distracţie ceea ce merită şiroaie de lacrimi, plânset şi suspine? Ar trebui să îndrumezi pe oaspeţii tăi spre o viaţă serioasă, ar trebui să-i sfătuieşti să facă ceea ce se cuvine; dar tu îi îndemni să înjure şi să spună cuvinte nepotrivite. Şi numeşti aceasta distracţie! Socoteşti temei de plăcere ceea ce-i temei de munca iadului? Când paraziţii aceştia nu mai ştiu să spună nici un cuvânt de spirit, nici o glumă, atunci totul se termină cu jurăminte şi jurăminte false. Sunt, oare, vrednici aceştia să te facă să râzi sau să plângi şi să suspini? Care om cu judecată ar putea-o spune?

(…)

Prieteniile de la ospeţele la care se bea şi se mănâncă peste măsură sunt mai groaznice decât duşmăniile; ca de pe urmă duşmanilor, dacă voim, putem chiar să câştigăm, să ne folosim; dar de pe urmă prietenilor de la chefuri şi beţii nu putem avea decât pagubă. Nu ţine, dar, lângă tine prieteni care sunt dascălii pagubei tale! Nu ţine lângă tine prieteni care îndrăgesc mai mult masa ta decât prietenia ta! Ca toţi aceştia termina şi cu prietenia odată ce au terminat masa şi petrecerea; ceilalţi însă, prietenii de dragul virtuţii, rămân veşnic lângă tine, îndura alături de tine toate durerile şi toate necazurile tale. Prietenii de masă şi de beţii, neamul paraziţilor, de multe ori se răzbuna pe tine şi-ţi fac nume prost. Cunosc mulţi oameni vrednici care au căpătat o faimă proastă, făcută tocmai de prietenii lor de chefuri şi beţii; au spus despre dânşii ca sunt nişte şarlatani, nişte desfrânaţi care strică casele altora, nişte corupători de copii. Şi lumea le da crezare, crede că trăiesc cu copiii, odată ce nu se ocupă cu nimic şi-şi irosesc viaţa fără rost.

Să căutăm, dar, să scăpăm de această faimă proastă; dar, înainte de toate, să căutăm să scăpăm de iad! Să facem cele plăcute lui Dumnezeu! Să punem odată capăt acestui obicei diavolesc, pentru că atunci când mâncăm şi bem să facem toate spre slava lui Dumnezeu, ca să ne bucurăm şi de slava Lui, pe care, facă Dumnezeu că noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.”