Noutăţi

Duminica a XII-a după Cincizecime - Tânărul bogat

„Și iată, venind un tînăr la El, I-a zis: „Învățătorule bune, ce să fac pentru ca să moștenesc viața de veci?” (Matei 19, 16)

[OMILIA LXIII] - Omilii la Matei, Sf. Ioan Gură de Aur

Unii îl defaimă pe tînărul acesta, spunînd că era viclean și rău, că a venit la Iisus spre a-L ispiti; eu însă nu voi sta la îndoială să spun că era un iubitor de argint, un om biruit de averi, pentru că și Hristos tot această mustrare i-a făcut. Nu-l socotesc deloc viclean. Și e primejdios să îndrăznești să te pronunți asupra unor lucruri pe care nu le cunoști, mai cu seamă atunci cînd ai de gînd să învinuiești. De altfel și evanghelistul Marcu înlătură bănuiala că tînărul acesta ar fi un ispititor. El spune: „A alergat la El și îngenunchind înaintea Lui, îl ruga” (Marcu 10, 17); Și: „Căutînd la el Iisus, l-a iubit” (Marcu 10, 21).

Tirania banilor este mare; dovadă, tînărul acesta. De-am săvârși toate virtuțile, dragostea de bani le prihănește pe toate. Pe bună dreptate a spus Pavel că este rădăcina tuturor relelor: „Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor“. (I Tim. 1, 10).

– Dar pentru ce Hristos i-a răspuns, zicînd: „Nimeni nu este bun”. (Matei 19, 17)
– Pentru că tînărul a venit la El ca la un simplu om, ca la unul din cei mulți, ca la un învățător iudeu. De aceea și Hristos îi vorbește ca om. Totdeauna Hristos vorbește cu cei care vin la El potrivit socotinței ce o au ei despre El. De pildă: „Noi ne închinăm la ceea ce știm” (Ioan 4, 22); și: „Dacă mărturisesc Eu de Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (Ioan 5, 31). Acum cînd zice: „Nimeni nu este bun“, nu grăiește așa pentru a arăta că nu este bun – Doamne ferește! -, că n-a spus: „Nu sînt bun”, ci: „Nimeni nu este bun”, adică nici un om. Și iarăși, cînd spune aceasta nu o spune pentru a lipsi pe oameni de bunătate, ci pentru a pune bunătatea oamenilor în comparație cu bunătatea lui Dumnezeu. De aceea a și adăugat:
“Decît unul Dumnezeu“.

Și n-a spus: „Decît Tatăl Meu“, ca să afli că nu S-a descoperit tînărului pe El însuși. Tot așa și mai înainte a numit pe oameni răi, zicînd: „Dacă voi, fiind răi, știți să dați daruri bune fiilor voștri” (Matei 7, 11); i-a numit răi, fără să numească întreaga fire omenească rea – că „voi” nu înseamnă: „voi oamenii” -, ci i-a numit așa, comparînd bunătatea oamenilor cu bunătatea lui Dumnezeu; de aceea a și adăugat: „Cu cît mai vîrtos Tatăl vostru va da cele bune celor care cer de la El“.

– Dar ce L-a făcut pe Hristos, m-ar întreba cineva, sau la ce I-a folosit ca să-i răspundă tînărului așa?
– Hristos voia să-l ridice încetul cu încetul la cunoașterea de Dumnezeu și să-l învețe să nu mai fie lingușitor; voia să-l desprindă de cele de pe pămînt și să-l apropie de Dumnezeu; voia să-l convingă să caute cele viitoare, să știe ce este adevăratul Bine, rădăcina și izvorul tuturor bunătăților; și numai pe acest Bine, pe Dumnezeu, să-L cinstească. Și altă dată, cînd Hristos a spus: „Să nu numiți pe nimeni învățător pe pămînt” (Matei 23, 10), a spus-o pentru a arăta deosebirea dintre El și alți învățători și pentru ca lumea să știe că El este principiul tuturor lucrurilor.

Mare rîvnă avea tînărul acesta de I-a pus Domnului o astfel de întrebare! A venit la Hristos să-L întrebe de viața veșnică, în timp ce alții veneau mînați de alte pricini: unii să-L ispitească, alții ca să-i vindece, sau pe ei sau pe alții. Pămîntul, adică sufletul tînărului, era bun și gras, dar mulțimea spinilor înăbușea sămînța. Uită-te că era chiar pregătit pentru ascultarea poruncilor; îl întrebase doar: „Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” Era deci gata să facă tot ce-i va spune Hristos. Dacă ar fi venit la Hristos ca să-L ispitească, evanghelistul ne-ar fi spus-o, cum a făcut cu alții, de pildă cu legiuitorul (Matei 22, 35-39). Iar dacă evanghelistul ar fi tăcut, n-ar fi îngăduit Hristos ca tînărul să rămînă tăinuit, ci sau l-ar fi mustrat pe față sau ar fi dat să înțeleagă că e un ispititor, ca să nu creadă că L-a înșelat, că s-a putut ascunde de El și prin aceasta să se vatăme. Dacă ar fi venit să-L ispitească, n-ar fi plecat întristat de ce auzise. Fariseii niciodată n-au plecat întristați, ci se sălbăticeau cînd li se închidea gura. Tînărul acesta nu; ci a plecat trist; semn puternic că n-a venit la Hristos cu gînd rău, ci cu gînd slab; semn puternic că dorea viața veșnică, dar era stăpînit de o altă patimă, o patimă foarte cumplită.
Cînd Hristos i-a spus:

„Dacă voiești să intri în viață, păzește poruncile“, el L-a întrebat: „Care?” (Matei 19, 17-18).

Nu L-a ispitit – Doamne ferește! -, ci credea că sînt alte porunci în afară de cele din lege, care puteau să-l ajute să între în viață; iar aceasta arată că dorea cu tărie să îndeplinească și aceste porunci. Apoi, cînd Hristos i-a spus poruncile legii, el i-a răspuns:

„Pe toate acestea le-am păzit din tinerețe” (Matei 19, 20).

Și nu s-a oprit aici, ci-L mai întreabă iarăși:
„Ce îmi mai lipsește încă?“ (idem).

Și întrebarea aceasta era un semn al puternicei lui dorințe de a moșteni viața de veci. Nu era puțin lucru să creadă că-i mai lipsește ceva, că nu-i sînt de ajuns cele spuse, ca să dobîndească ce dorea!

– Ce-i spune Hristos?
– Pentru că avea să dea o mare poruncă, adaugă și răsplata, spunînd: „Dacă vrei să fii desăvîrșit, mergi, vinde-ți averile și le dă săracilor și vei avea comoară în cer; și vino și urmează Mie!“ (Matei 19, 21).

Ai văzut cîte premii, cîte cununi dă celor care merg pe drumul acesta de luptă? Dacă tînărul L-ar fi ispitit, Hristos nu i-ar fi grăit așa. Îi grăiește așa, ca să-l atragă la El; îi arată că îl așteaptă mare răsplată; lasă totul la libera lui alegere și pune în umbră prin tot ce spune aparenta greutate a sfatului Său. De aceea, înainte de a-i vorbi de luptă și oboseală, îi arată premiul, zicînd: „Dacă vrei să fii desăvîrșit”; apoi îi spune: „Vinde-ți averile și le dă săracilor”; și îndată îi vorbește iarăși de răsplăți: „Vei avea comoară în cer”; și „vino și urmează Mie”. Iar urmarea lui Hristos are mare răsplată: „Și vei avea comoară în cer”. Pentru că era vorba de averi, Hristos l-a sfătuit să se lipsească de toate; dar îi arată că nu i se vor lua averile, ci se vor mai adauga altele la acelea pe care le are și că are să primească mai mult decît i-a poruncit să dea; dar nu numai mai mult, ci cu atît mai mult cu cît cerul e mai mare decît pămîntul și încă și mai mult. A spus „comoară”, ca să arate, atît cît se poate omenește arăta, cît de bogată este răsplătirea; că nu se pierde, că nu poate fi furată. Nu-i de ajuns să disprețuiești banii și averile, ci trebuie să hrănești cu ele pe săraci și înainte de toate să urmezi lui Hristos, adică să faci toate cele poruncite de El, să fii gata de junghiere, de moarte în fiecare zi. „Dacă cineva voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea lui și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Porunca aceasta de a-ți vărsa sîngele e cu mult mai mare decît porunca de a te lipsi de averi; și nu puțin ajută la aceasta despărțirea de averi.

„Auzind, tînărul a plecat întristat” (Matei 19, 22). Evanghelistul, ca și cum ar fi vrut să arate că a pătimit ceva firesc, a zis: „Că avea avuții multe“.

Nu sînt stăpîniți de patima aceasta cei care au puține averi la fel ca aceia care sînt înconjurați de multe avuții! Dragostea de avuții este mai tiranică la aceștia din urmă. Am spus mereu și nu voi înceta de a o spune că înmulțirea averilor aprinde mai mult flacăra, îi face mai săraci pe cei bogați; că bogăția le înmulțește dorința și-i face să ducă lipsă de multe. Uită-te și aici cît de puternică era dragostea de averi la tînărul acesta! Se apropiase de Domnul cu bucurie și cu dorința de a ajunge mai bun; dar cînd Hristos i-a poruncit să se despartă de averi, dragostea de averi l-a apăsat și l-a ingreuiat atîta, că nu l-a mai lăsat să mai grăiască ceva, ci l-a făcut să plece tăcut, trist și amărît.

Ce a spus Hristos? „Cît de greu vor intra bogații în împărăția cerurilor!” (Matei 19, 23).

Hristos nu defaimă averile, ci pe cei stăpîniți de averi. Dacă un bogat intră cu greu în împărăția cerurilor, cu mult mai greu lacomul. Dacă ești împiedicat să intri în împărăția cerurilor cînd nu dai averile tale, gîndește-te ce foc strîngi pe capul tău cînd iei averile altora!
– Dar pentru ce Hristos a spus ucenicilor că bogatul va intra cu greu în împărăția cerurilor, cînd ucenicii erau săraci și n-aveau nimic?
– Ca să-i învețe să nu se rușineze de sărăcie; își îndreptățește oarecum porunca ce le-o dăduse de a nu avea nici un fel de avere (Matei 10, 9-10).

Cînd a spus că e greu, a spus mai mult chiar, a spus că e și cu neputință; și nu simplu cu neputință, ci a spus cu tărie că e cu neputință, arătînd lucrul acesta cu pilda cămilei și a acului.
„Mai lesne este să intre cămila prin urechile acului, decît bogatul în împărăția cerurilor” (Matei 19, 24).

Prin această pildă Hristos a arătat că nu mică este răsplata pentru cei care sînt bogați și pot să filozofeze. De aceea a și spus că aceasta e lucrarea lui Dumnezeu, ca să arate că cel care vrea să îndeplinească porunca are nevoie de mult har.

Tulburîndu-se ucenicii la auzul acestor cuvinte, Hristos a spus: „Aceasta este cu neputință la oameni, dar la Dumnezeu toate-s cu putință” (Matei 19, 26).

– Dar pentru ce s-au tulburat ucenicii cînd ei erau săraci, ba chiar foarte săraci? Pentru ce dar s-au tulburat?
– S-au tulburat, pentru că se întristau de mîntuirea celorlalți oameni, pentru că aveau mare dragoste de toți oamenii, pentru că își și căpătaseră inimă de învățători. Cuvintele lui Hristos i-au făcut să tremure și să se teamă atît pentru întreaga lume, încît au avut nevoie de multă mîngîiere. De aceea Hristos S-a uitat mai întîi la ei și apoi le-a zis: „Cele cu neputință la oameni sînt cu putință la Dumnezeu”. A mîngîiat sufletul lor cutremurat de spaimă cu privirea Lui blîndă și dulce. După ce le-a potolit neliniștea – că aceasta a arătat-o evanghelistul prin cuvîntul: „privind la ei” -, îi încurajează cu cuvîntul, le vorbește de puterea lui Dumnezeu și așa îi face să aibă încredere.

Iar dacă vrei să afli în ce chip ajunge cu putință ceea ce-i cu neputință, ascultă. Hristos n-a spus: „Cele cu neputință la oameni sînt cu putință la Dumnezeu” ca să te descurajeze și să te facă să te depărtezi de virtutea aceasta ca fiind cu neputință de îndeplinit, ci ca să te gîndești la măreția acestei fapte, ca să sari cu ușurință la îndeplinirea ei, ca să rogi pe Dumnezeu să-ți ajute în aceste lupte frumoase și să dobîndești viața veșnică.

– Dar cum pot ajunge cu putință cele cu neputință?
– Dacă te lepezi de averi, dacă te desparți de bani, dacă smulgi din sufletul tău pofta cea rea. Că săvîrșirea unei astfel de fapte nu se datorește numai lui Dumnezeu; Hristos a grăit așa ca să arate măreția acestei fapte. Ascultă ce spune îndată. Cînd Petru I-a spus: „Iată noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție” și L-a întrebat: „Ce, oare, va fi nouă?” (Matei 19, 27), Hristos, după ce a arătat care e răsplata lor, a adăugat: „Și oricine a lăsat case sau țarine sau frați sau surori sau tată sau mamă va lua însutit și viața veșnică va moșteni“. Așa ajung cu putință cele cu neputință !

– Dar cum poate bogatul lăsa toate averile sale? mă întrebi. Cum mai poate ieși la suprafață cel care a fost cufundat într-o poftă atît de mare de averi?
– Dacă va începe să se despartă de cele ce are, dacă va renunța la tot ce e de prisos. Făcînd așa, va putea merge și mai departe, și va alerga mai ușor pe această cale.
Nu căuta, dar, să faci totul dintr-o dată; ci, dacă ți se pare greu să te lepezi dintr-o dată de averi, pășește pe scara aceasta, care te duce la cer, încetul cu încetul, treaptă cu treaptă. După cum celor bolnavi de friguri, cărora li se varsă fierea în ei, nu numai că nu li se stinge setea dacă mănîncă și beau, ci li se aprinde și mai mult arșița, tot așa și cu iubitorii de averi; aceștia aprind și mai mult pofta aceasta rea – mai amară chiar decît fierea – dacă o hrănesc cu averi. Atunci o sting, cînd scot din sufletul lor pofta de cîștig, după cum mîncarea puțină și golirea stomacului scapă pe om de boala de fiere.

– Dar cum ajungi să-ți scoți din suflet pofta de cîștig?
– Dacă te gîndești că nu-ți va înceta pofta de cîștig atîta vreme cît ești bogat, atîta vreme cît te topești de dorința de a avea mai mult. Odată scăpat de averi, vei pune capăt și acestei boli. Nu umbla, dar, după cît mai multe averi, ca să nu umbli după lucruri ce nu le poți atinge, ca să nu te îmbolnăvești de o boală fără leac, ca să nu ajungi un om vrednic de milă, înnebunit după averi.

Răspunde-mi la întrebarea aceasta: Cine se chinuie și suferă: Cel care dorește mîncăruri și băuturi scumpe și nu-și poate satisface pofta cum vrea sau cel care nu are această poftă? Negreșit, cel care poftește, dar nu poate să aibă parte de ce poftește. Atît este de dureros să nu-ți poți satisface pofta cînd pofteșți ceva și să nu bei cînd îți este sete, că Hristos, vrînd să ne descrie chinul din iad, ni l-a zugrăvit sub chipul unui om care nu-și poate satisface dorința; ne-a dat ca pildă pe bogatul care se pîrjolea de sete; dorea o picătură de apă și n-o putea avea; așa se chinuia. Deci omul care disprețuiește banii și averile pune capăt poftei; iar cel care vrea să se îmbogățească și umblă după cît mai multe bogății își aprinde și mai mult pofta și n-o stinge niciodată; de-ar cîștiga mii de talanți, poftește alții tot pe atît de mulți; de-i cîștigă și pe aceștia, poftește alții de două ori pe atîția; și, mergînd tot așa înainte, dorește ca totul să i se prefacă în aur: și munții și pămîntul și marea. Este înnebunit de o nebunie nouă și înfricoșată, care nu poate fi niciodată stinsă.

Și ca să cunoști că răul acesta nu-l oprește adăugîndu-i mereu noi averi, ci luîndu-i averile, ia aminte la cele ce-ți spun: Dacă ți-ar veni vreodată poftă nebunească să zbori și să mergi prin văzduh, spune-mi cum ți-ai potoli pofta aceasta nebună? Ți-ai face, oare, aripi, ți-ai construi, oare, alte mijloace de zburat sau ți-ai convinge mintea că dorești lucruri imposibile și că nu trebuie să încerci așa ceva? Negreșit că ți-ai convinge mintea.

– Dar e cu neputință să zbori, mi-ai răspunde.
– Dar e mai cu neputință să afli hotar poftei acesteia. Este mai ușor ca oamenii să ajungă să zboare, decît să pună capăt poftei de averi prin adăugirea de averi. Cînd cele poftite sînt cu putință se poate pune capăt poftei prin satisfacerea poftei; dar cînd cele poftite sînt cu neputință, un singur lucru trebuie să urmărim: să îndepărtăm de la noi pofta; altfel nu-i cu putință să-ți liniștești sufletul. Așadar, ca să nu ne chinuim zădarnic sufletul, să părăsim dragostea de averi, care ne supără necontenit și niciodată nu poate să tacă, și să ne îndreptăm spre o altă dragoste, care ne face fericiți și are multă ușurință. Să dorim comorile cele de sus! Nici oboseala nu-i atît de mare, iar cîștigul, nespus. E cu neputință să nu izbutești cînd priveghezi cît de cît, cînd ești cu mintea trează, cînd disprețuiești averile, după cum neapărat trebuie să pierzi comorile cele de sus cînd ești robit de averi și înlănțuit de ele.

Gîndindu-te, dar, la toate acestea, alungă din sufletul tău pofta aceasta rea după averi și bani. Nici asta n-o poți spune: că dacă ești lipsit de comorile cele viitoare, ești fericit cu comorile acestea pămîntești. Dar chiar dacă ar fi așa, asta ar fi cea mai mare pedeapsă și chin. Dar nu-i cu putință asta. Pofta de bani și de averi, înainte de a te arunca în iad, te aruncă aici, pe pămînt, în niște chinuri groaznice. Pofta aceasta a darîmat multe case, a dezlănțuit cumplite războaie, a silit pe mulți să-și pună capăt zilelor; dar înainte de aceste primejdii prihănește noblețea sufletului; îl face pe om laș, lipsit de curaj, obraznic, mincinos, clevetitor, răpitor, lacom și adeseori îl împinge să săvîrșească cele mai mari păcate.
Poate însă că te încîntă să vezi strălucirea argintului, mulțimea slugilor, frumusețea caselor, cinstea și respectul cînd ieși în oraș!

– Cum se poate vindeca rana aceasta grea?
– Dacă te gîndești ce fac din sufletul tău bogățiile; dacă te gîndești cît îl întunecă, cît îl pustiesc, cît îl fac de nerușinat, cît îl urîțesc. Dacă te gîndești cîte rele ai săvîrșit ca să aduni atîtea averi; dacă te gîndești cu cîte oboseli și cu cîte primejdii îți păstrezi bogățiile. Dar, mai bine spus, nici nu le poți păstra pînă la sfîrșit, ci tocmai cînd ai înlăturat toate primejdiile, atunci vine moartea și de multe ori aruncă toate bogățiile tale în mîinile dușmanilor tăi, iar pe tine te duce cu mîinile goale, fără să poți lua ceva din toate averile tale, ci numai rănile și buboaiele ce le-ai căpătat din pricina lor. Așa pleacă sufletul tău de pe lumea aceasta!

Cînd vezi, dar, pe cineva strălucind pe dinafară din pricina hainelor și din pricina suitei lui numeroase, cercetează-i cu de-amănuntul conștiința lui și vei găsi înăuntru numai pînză de păianjen, vei vedea mult praf. Gîndește-te la Pavel și la Petru! Gîndește-te la Ioan Botezătorul și la Ilie! Dar, mai bine spus, gîndește-te la Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care nu avea unde să-Și plece capul. Imită-L pe El și pe robii Lui! Gîndește-te cît de mare și de nespusă este bogăția lor! Iar dacă după ce ai privit puțin bogățiile lor ți se întunecă iarăși mintea și vederea din pricina bogățiilor de pe pămînt, ca și cum te-ar fi lovit într-un naufragiu niște valuri puternice, ascultă hotărîrea lui Hristos, Care-ți spune că este cu neputință să între bogatul în împărăția cerurilor. Pune în fața acestei hotărîri a lui Hristos munții, pămîntul și marea și prefă-le pe toate, dacă vrei, cu mintea în aur. Vei vedea că toată această bogăție de aur nu egalează pierderea împărăției cerurilor. Îmi vorbești de atîtea și atîtea hectare de pămînt, de zece, de douăzeci sau chiar mai multe case, de tot atîtea băi, de mii de robi sau de două ori pe atîția, de trăsuri ferecate în aur și argint! Eu îți spun numai atîta: Dacă fiecare dintre voi, bogaților, și-ar părăsi sărăcia lui – că bogăția voastră e sărăcie față de aceea de care vreau să vă vorbesc – și ar ajunge proprietarul întregii lumi; dacă fiecare din voi ar avea sub stăpînirea lui atîția oameni cîți sînt acum peste tot pe pămînt și pe mare; dacă fiecare din voi ar stăpîni toate: lumea, pămîntul, marea, casele, orașele și neamurile; dacă pretutindeni toate izvoarele i-ar izvorî aur în loc de apă, ei bine, eu voi spune că un om atît de bogat nu face trei parale dacă pierde împărăția cerurilor! Dacă se chinuiesc cumplit cei care iubesc aceste bogății trecătoare, atunci cînd nu le dobîndesc, ce n-ar mîngîia, oare, dacă și-ar da seama cît de mari sînt bogățiile cele negrăite de pe lumea cealaltă? Nimic! Nu-mi vorbi mie de bogăția averilor, ci gîndește-te la paguba mare ce o suferă îndrăgostiții de averi din pricina averilor lor! Pierd cerul de dragul bogăției lor; pățesc la fel ca unul care pierzînd onorurile cele mari din palatele împărătești, are numai o grămadă de băligar și se fudulește cu ea. Că întru nimic nu se deosebește mulțimea bogătașilor de o grămadă de băligar. Dar, mai bine spus, băligarul e mai bun decît averile; e de folos și pentru îngrășarea pămîntului și pentru încălzitul băilor și pentru multe alte treburi de acest fel; dar aurul îngropat la nimic din acestea nu este de folos. Și de-ar fi numai nefolositor! Dar așa, dacă nu este întrebuințat cum trebuie, aurul aprinde multe cuptoare în sufletul stăpînului lui, dă naștere la nenumărate rele. Din pricina asta scriitorii păgîni au numit iubirea de argint acropolă a răutăților, iar fericitul Pavel a numit-o, cu mult mai bine și mai nimerit, rădăcină a tuturor relelor.

Gîndindu-ne la toate acestea, să învățăm să rîvnim cele ce merită a fi rîvnite. Să nu rîvnim case strălucite și nici moșii întinse, ci pe bărbații care au multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, pe cei care se îmbogățesc în ceruri, pe stăpînii acelor comori, pe cei cu adevărat bogați, pe cei săraci de dragul lui Hristos, ca să dobîndim bunătățile cele veșnice, cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, cu Care Tatălui împreună cu Sfîntul Duh, slavă, putere, cinste, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin”.