Noutăţi

Duminica XI după Cincizecime (Pilda datornicului nemilostiv)

publicat pe 20 August 2023

Cuvânt la pilda celui ce datora zece mii de talanţi

Din:

Sfântul Ioan Gură de Aur
Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu.
Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR

1. Ca şi cum m-aş întoarce la voi dintr-o lungă călătorie, aşa mă simt eu astăzi. Cei care iubesc, dacă nu pot sta de vorbă cu cei pe care îi iubesc, n-au niciun folos că stau aproape unii de alţii. Aşa şi eu: eram în oraş, dar nu mă simţeam mai bine decât cei plecaţi în străinătăţi, pentru că atâta vreme n-am putut să vă vorbesc. Dar, iertaţi-mă! Nu trândăviei, ci bolii s-a datorat tăcerea! Voi vă bucuraţi acum că am scăpat de boală! Eu mă bucur pentru că vă văd pe voi, iubiţii mei! Că şi pe vremea când eram bolnav, mai cumplită decât boala era neputinţa de a lua parte la această iubită adunare. Iar acum, după ce-am scăpat de boală, mai plăcută decât sănătatea îmi este putinţa de-a mă desfăta în voie de dragostea voastră. Nici nu arde atâta fierbinţeala trupului pe cei bolnavi de friguri, cât ne arde sufletul despărţirea de cei dragi. După cum bolnavii de friguri caută vase şi pahare cu apă rece, tot aşa cei îndrăgostiţi caută chipurile celor iubiţi. Ştiu asta bine toţi cei care iubesc. Haide dar, pentru că am scăpat de boală, să ne îndestulăm unii de alţii, dacă e cu putinţă să ne săturăm vreodată! Că dragostea nu ştie lde saţiu, ci cu cât se desfată mai mult de chipul celor dragi, cu atât îi creşte mai mare văpaia. Iar Pavel, călăuza dragostei, ştiind bine asta, spunea: Nimănui cu nimic să nu fiţi datori decât cu iubirea unuia faţă de altul!  Numai datoria aceasta se plăteşte mereu şi nu se stinge niciodată. Să fii mereu dator cu dragostea, e bine şi vrednic de laudă. Când e vorba de bani, lăudăm pe cei ce n-au nicio datorie; dar când e vorba de dragoste, lăudăm şi admirăm pe cei care-s mereu datori. Când nu-ţi plăteşti datoriile băneşti, e semn de nechibzuinţă; dar când nu stingi niciodată datoria dragostei, e semn de om cu bună judecată.

Să nu vă necăjiţi de va fi lung cuvântul ce am să vi-l spun! Vreau să vă învăţ un cântec minunat de harpă! N-am să folosesc o liră fără viaţă, ci în locul coardelor de harpă voi atinge poruncile lui Dumnezeu şi faptele Scripturii. Şi după cum cântăreţii din harpă iau degetele ucenicilor şi le duc încet la coardele harpei şi-i învaţă să le atingă cu măiestrie, ca să scoată din nişte coarde mute sunete mai dulci şi mai plăcute decât orice sunet, tot aşa voi face şi eu: în loc să vă iau degetele voastre, vă voi lua sufletul vostru şi-l voi duce înspre poruncile lui Dumnezeu; voi ruga apoi dragostea voastră să le atingă cu măiestrie, ca să încântaţi cu dulceaţa cântecului vostru nu sobor de oameni, ci popor de îngeri. Nu-i de-ajuns numai rostire de dumnezeieşti cuvinte, ci trebuie ca ele să se prefacă în fapte, întocmai ca şi la o harpă: atinge coardele ei un maestru, şi le atinge şi un necunoscător; acesta din urmă supără pe cel care-l aude, celălalt desfată şi încântă. Şi doar degetele-s la fel, şi coardele aceleaşi, dar nu şi măiestria. Tot aşa şi cu dumnezeieştile Scripturi: citesc mulţi dumnezeieştile cuvinte, dar nu toţi câştigă, nu toţi folosesc. Pricina e că nici nu adâncesc cele spuse în Scriptură, nici nu ating cu măiestrie harpa. Că ceea ce e măiestria cântatului din harpă, aceea e prefacerea în fapte a legilor lui Dumnezeu. În tot timpul postului celui mare am atins numai o coardă din legile dumnezeieşti, vorbindu-vă de legea despre jurăminte; şi datorită harului lui Dumnezeu, multe guri ale ascultătorilor mei au învăţat de la mine cântul acestei legi; s-au dezbărat de obiceiul cel rău de a se jura pe Dumnezeu şi au acum necontenit, în orice vorbire: “da”, sau “nu”, sau “crede-mă”. De i-ar sili nevoia a mii şi mii de trebi, mai mult de aceste cuvinte nu vor să rostească.

2. Dar pentru că nu-i de ajuns spre mântuirea noastră numai păzirea unei singure porunci, haide să vă duc astăzi şi la alta. Da, n-au împlinit toţi porunca de mai înainte, dar trecând vremea, îi vor ajunge pe cei ce-o împlinesc şi cei rămaşi în urmă. Ştiu că atâta râvnă au, într-adevăr, toţi pentru porunca asta, încât şi în casă, şi la masă se iau la întrecere bărbaţii cu femeile, robii cu cei liberi, ca să o împlinească. Şi am fericit pe cei ce stau la masă cu o râvnă ca aceasta. Poate fi oare o masă mai sfântă ca aceea de la care sunt izgonite beţia, lăcomia şi toată nebunia şi la care acestea au fost înlocuite cu întrecerea în păzirea legii lui Dumnezeu, la care bărbatul îşi păzeşte soţia, iar soţia pe bărbat, ca să nu cadă niciodată în adâncul călcării poruncii, căci de o va călca, pedeapsă cumplită îl aşteaptă? Stăpânul nu se ruşinează când e mustrat de robi, nici casnicii răi când sunt îndreptaţi spre calea cea bună! N-ai greşi dacă ai numi o casă ca aceasta Biserică a lui Dumnezeu. Este vădit că acolo unde domneşte atâta înţelepciune, încât chiar în timp de desfătare oamenii se îngrijesc de păzirea legilor dumnezeieşti, unde toţi cei de faţă luptă şi se întrec unii cu alţii pentru atingerea acestui scop, acolo orice demon, orice putere vicleană este alungată, fiind de faţă Hristos, Care Se bucură de această frumoasă întrecere a robilor Săi şi le dă din belşug toată binecuvântarea Lui. Pentru aceea deci, lăsând porunca aceasta – căci ştiu că ea, cu harul lui Dumnezeu, va cuprinde tot oraşul, pentru că voi de la început aţi îmbrăţişat-o cu însufleţire şi i-aţi pus început puternic -, deci lăsând porunca aceasta, voi trece la alta, anume la aceea care ne porunceşte să dispreţuim mânia. După cum la chitară nu-i de ajuns să loveşti o singură coardă ca să cânţi o melodie, ci trebuie să treci peste toate cu ritmul cuvenit, tot aşa şi cu virtutea sufletului: nu ne e de ajuns pentru mântuire, precum am mai spus, numai o singură lege, ci trebuie să le păzim cu chibzuială pe toate chiar, de vrem să glăsuim o cântare mai plăcută şi mai de folos decât orice cântare plină de armonie. A învăţat gura ta să nu se mai jure? A învăţat limba ta să spună: “da” sau “nu” în orice împrejurare? Să se înveţe a se scârbi şi de orice cuvânt de ocară! Să se înveţe a pune mai multă râvnă pentru împlinirea acestei porunci, pentru că îndeplinirea ei cere de la noi osteneală şi mai multă. La porunca cealaltă trebuie numai să ne biruim obişnuinţa; când e vorba însă de stârpirea mâniei din suflet, ne trebuie râvnă şi mai puternică; patima aceasta e tiranică şi adeseori trage cu ea chiar pe cei cu mintea trează şi-i pogoară în adâncul pierzaniei. Înduraţi, dar, lungimea cuvântului meu! Ar fi o nerozie să fim răniţi în fiecare zi în oraş, în casă, de prieteni, de rude, de duşmani, de vecini, de cei din casă, de soţie, de copil, de propriile noastre gânduri, şi să nu căutăm măcar o dată pe săptămână să ne îngrijim de vindecarea rănilor acelora, mai ales când ştim că vindecarea aceasta nu-i nici cu cheltuială şi nici cu durere. Nu am cuţit în mâna mea acum, ci am cuvânt, pe care-l folosesc în loc de cuţit, am cuvânt care-i mai tăios ca orice cuţit, cuvânt care taie desăvârşit tot putregaiul păcatului şi nu pricinuieşte durere celui ce-i tăiat. Nu am foc în dreapta mea, ci învăţătură mai tare ca focul; am învăţătură care nu arde, dar opreşte întinderea păcatului; învăţătură care, în loc de dureri, pricinuieşte celui scăpat de păcat multă desfătare. Aici, pentru vindecare, nu-i nevoie de timp îndelungat, de osteneli şi de bani! E de ajuns numai să voieşti, şi am şi săvârşit toată virtutea. De ne vom gândi la vrednicia lui Dumnezeu, Care ne dă legea şi porunca, atunci vom dobândi destul sfat, destulă învăţătură. Că nu voi a vă spune cuvintele mele, ci am să vă duc pe toţi la Legiuitor. Urmaţi-mă, dar! Ascultaţi legile lui Dumnezeu!

– Unde ne-a vorbit Stăpânul de mânie şi de dorinţă de răzbunare?

– În tot cuprinsul Scripturii, dar mai ales în pilda aceea pe care a spus-o ucenicilor Săi şi care începe aşa:  De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor cu un împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi începând el să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el să-i plătească, stăpânul său a poruncit să-l vândă pe el, şi pe femeia lui, şi pe copiii lui, şi toate câte are, ca să plătească. Deci căzând sluga aceea în genunchi, i se închina zicând: “Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot!” Şi milostivindu-se stăpânul slugii aceleia, l-a slobozit şi i-a iertat lui datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul din cei ce slujeau împreună cu el şi care-i datora o sută de dinari; şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: “Dă-mi ce-mi eşti dator!” Şi căzându-i la picioare cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: “Mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti!” Dar el n-a vrut, ci mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce-i va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, i-au spus stăpânului lor toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, i-a zis: “Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o pentru că m-ai rugat. Nu se cădea oare ca şi tu să ai milă de cel împreună cu tine slugă, aşa cum am avut eu milă de tine?” Atunci l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Aşa vă va face şi vouă Tatăl Meu Cel ceresc, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din toată inima.

3. Aceasta-i pilda. Dar trebuie să spunem pentru ce Domnul a precedat pilda, adăugând un cuvânt spre vădirea cauzei. Că n-a spus numai atât: “Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor”, ci: De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor… Pentru ce a adăugat cauza? Vorbea ucenicilor despre îngăduinţă, îi învăţa să-şi stăpânească mânia; ne învăţa să nu ţinem seamă de nedreptăţile ce ni le fac alţii, grăind aşa: De va greşi fratele tău, mergi, mustră-l numai între tine şi el; şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău . Pe când Hristos grăia ucenicilor Săi acestea şi unele ca acestea şi-i învăţa dreapta cugetare, Petru, verhovnicul cetei apostolilor, gura ucenicilor, stâlpul Bisericii, tăria credinţei, temelia mărturisirii, pescarul lumii, cel ce a ridicat neamul nostru din adâncul rătăcirii la cer, cel ce totdeauna fremăta de însufleţire şi îndrăznire, dar, mai bine spus, mai mult de dragoste decât de îndrăznire, Petru deci s-a apropiat de Dascălul său, în vreme ce toţi ceilalţi ucenici tăceau, şi a zis: De câte ori va greşi fratele meu şi eu îl voi ierta? Oare până de şapte ori?  Întreabă şi dă totodată şi răspunsul. Înainte de a afla, o face pe darnicul. Petru ştia bine părerea Dascălului său, ştia că e aplecat spre iubirea de oameni şi că are să-I facă plăcere mai mult decât toţi dacă iartă păcatele semenilor şi nu le cercetează cu asprime; şi, de aceea, voind să fie pe placul Legiuitorului, a zis: Oare până de şapte ori? Dar ca să afli ce este omul şi ce este Dumnezeu, ca să afli că dărnicia omului, oricât de mare ar fi ea, în comparaţie cu dărnicia lui Dumnezeu este mai săracă decât orice sărăcie, şi că ceea ce este o picătură faţă de oceanul nesfârşit, aceea este bunătatea noastră faţă de nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu, după ce Petru a spus: Oare până de şapte ori?, după ce a socotit că a fost tare, dar nu şi generos, ascultă ce răspunde Domnul: Nu-ţi zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte!  Unii socot că Domnul a spus că trebuie să iertăm de şaptezeci de ori, dar nu-i aşa, ci aproape de cinci sute de ori, căci de şaptezeci de ori câte şapte fac patru sute nouăzeci. Să nu socoteşti că e grea porunca, iubite! De vei ierta o dată, de două ori sau de trei ori pe zi pe cel care-ţi greşeşte, de-ar fi cel ce te supără tare ca piatra, de-ar fi mai sălbatic chiar decât dracii, nu va fi atât de nesimţitor ca să cadă din nou în aceleaşi păcate, ci, înţelepţit de deasa iertare, va ajunge mai bun şi mai blând; iar tu, la rândul tău, dacă eşti pregătit să nu ţii seamă de atâtea ori greşelile ce-ţi fac alţii, deprins de prima, de a doua şi a treia iertare, nici n-ai să mai simţi apăsarea unui astfel de lucru greu, iar odată îndeletnicit cu deasa iertare, nici n-ai să mai fii rănit de greşelile semenilor tăi. Petru, când a auzit porunca aceasta, a rămas uimit; nu se îngrijea numai de el, ci şi de cei ce aveau să-i fie lui încredinţaţi. Iar Domnul, ca să nu mai facă Petru ce făcuse la celelalte porunci, luându-i-o înainte, l-a împiedicat să mai pună vreo întrebare.

– Dar ce a făcut Petru la celelalte porunci?

– Dacă Hristos dădea o poruncă ce i Se părea că are oarecare greutate, Petru sărea înaintea celorlalţi apostoli, Îl întreba şi-I cerea lămuriri cu privire la poruncă. Astfel, când a venit bogatul la Hristos şi l-a întrebat despre viaţa veşnică, şi a plecat întristat din pricina avuţiilor, aflând care faptă duce la desăvârşire, şi când Hristos a spus că mai uşor este camilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu , Petru, deşi se lipsise de toate şi nu mai avea nicio undiţă măcar, că întorsese spatele şi meseriei, şi bărcii, s-a apropiat de Hristos şi a zis: Şi cine poate să se mântuiască?  Uită-te la bunătatea şi la căldura ucenicului! N-a spus: “Porunceşti lucruri cu neputinţă! Porunca e grea, legea apăsătoare!”, dar nici n-a tăcut, ci şi-a arătat şi grija faţă de ceilalţi oameni, dar totodată a dat şi Dascălului cinstea ce I se cuvenea de la un ucenic, zicând aşa: Şi cine poate să se mântuiască? Încă nu ajunsese păstor, şi avea suflet de păstor; încă nu i se încredinţase conducerea, şi avea purtarea de grijă cuvenită unui conducător, îngrijindu-se de toată lumea. Dacă ar fi fost bogat, dacă ar fi avut multe avuţii, s-ar fi putut spune poate că-şi purta grijă de el însuşi, nu de ceilalţi, că a pus această întrebare pentru că se îngrijea de lucrurile lui. Dar aşa, sărăcia îl elibera de această bănuială, arătând că se îngrijea şi se preocupa de mântuirea altora şi voia să afle de la Dascăl calea mântuirii. De aceea şi Hristos îi dă curaj, zicându-i: Cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu!  “Să nu crezi, îi spune Hristos, că vă las pustii! Eu vin în ajutorul râvnei acesteia a voastre şi fac uşoare şi lesnicioase cele cu neputinţă!”

Iarăşi, când a vorbit Hristos despre căsătorie şi despre femeie şi a spus: Oricine-şi va lăsa femeia, în afară de cuvânt de desfrânare, o face să săvârşească adulter  şi îndemna pe bărbat să îndure orice răutate a femeii în afară de desfrânare, Petru, în vreme ce ceilalţi apostoli tăceau, s-a apropiat de Hristos şi I-a spus: Dacă aşa este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare . Iată că şi aici a dat şi Dascălului cinstea cuvenită, şi s-a îngrijit şi de mântuirea celorlalţi, nici acum nu s-a îngrijit de cele ale lui. Prin urmare, pentru ca să nu mai spună Petru aşa ceva, Hristos i-o ia înainte şi-i taie dinainte, prin pilda datornicului, orice obiecţie. Pentru aceasta şi evanghelistul a spus: De aceea asemănatu-s-a împărăţia cerurilor cu un împărat care a voit să se socotească cu slugile sale . A arătat că de aceea a spus pilda aceasta, ca să cunoşti că, de-ai ierta pe fiece zi de şaptezeci de ori câte şapte fratelui tău păcatele lui, nici aşa n-ai făcut un lucru mare, ci eşti departe cu mult, nespus de mult, de bunătatea lui Dumnezeu; nu ierţi atâta cât ţi se iartă.

4. Să ascultăm dar pilda. Chiar dacă pare că se înţelege de la sine, totuşi are şi o comoară ascunsă şi nespusă de gânduri.

"Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor cu un împărat care a voit să se socotească cu slugile sale." Să nu treci în grabă pe lângă cuvintele acestea, ci deschide-mi mie tribunalul acela propriu, intră înlăuntrul conştiinţei tale şi gândeşte-te la cele ce-ai făcut în toată viaţa ta. Iar când auzi că se socoteşte cu slugile sale, gândeşte-te că cere socoteală tuturor oamenilor: şi împăraţilor, şi căpeteniilor, şi dregătorilor, şi bogaţilor, şi săracilor, şi robilor, şi celor liberi, că toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. De eşti bogat, gândeşte-te că vei da socoteală câţi bani ai cheltuit cu desfrânatele şi câţi cu săracii, câţi ai cheltuit cu paraziţii şi linguşitorii şi câţi cu nevoiaşii, câţi ai cheltuit în stricăciuni şi câţi în iubirea de oameni, câţi ai cheltuit în desfătări, în cele nesăbuite, în beţii şi câţi cu ajutorarea celor năpăstuiţi. Vei da socoteală nu numai de felul în care ţi-ai cheltuit banii, ci şi de felul în care ţi i-ai dobândit, dacă ţi-ai adunat averea din drepte osteneli sau din răpiri şi lăcomii, dacă ai dobândit-o din moştenire părintească sau surpând casele orfanilor şi jefuind averile văduvelor. Şi după cum noi cerem socoteală slugilor noastre nu numai de banii cheltuiţi, ci şi de banii câştigaţi, şi-i întrebăm de unde au banii, de la cine i-au primit, în ce chip şi câţi, tot aşa şi Dumnezeu: nu ne va cere socoteală numai de felul cum am cheltuit banii, ci şi de felul cum i-am dobândit. Nu va da socoteală numai bogatul de bogăţia lui, ci şi săracul de sărăcia lui: dacă a îndurat sărăcia cu curaj şi mulţumind lui Dumnezeu; dacă nu s-a supărat, dacă n-a deznădăjduit, dacă n-a învinuit purtarea de grijă a lui Dumnezeu când vedea că altul cheltuieşte şi chefuieşte, iar el trăieşte în neagră sărăcie. După cum va cere socoteală bogatului de milostenie, tot aşa va cere socoteală săracului de răbdare. Dar, mai bine spus, nu numai de răbdare, ci chiar şi de milostenie, că sărăcia nu-i o piedică în calea milosteniei. Dovadă, văduva care a pus doi bănuţi în cutia bisericii; cu acei doi bănuţi ea a întrecut pe cei care puseseră mult . Nu se va cere socoteală îndeaproape numai bogaţilor şi săracilor, ci şi stăpânitorilor lumii acesteia, şi judecătorilor: dacă n-au stricat dreptatea, dacă n-au judecat căutând la faţa omului, dacă n-au dat sentinţă din ură faţă de cei judecaţi, dacă n-au pronunţat hotărârile lor pe nedrept plecându-se linguşelilor, dacă n-au năpăstuit, din dorinţă de răzbunare, pe oameni fără vină. Nu numai stăpânitorii lumii vor da socoteală, ci şi întâi-stătătorii Bisericilor vor da socoteală de dregătoria lor; şi mai cu seamă acestora li se va cere mai amănunţită şi mai straşnică socoteală. În ziua judecăţii se va cere îndeaproape socoteală şi celui căruia i s-a încredinţat predicarea cuvântului lui Dumnezeu, dacă nu cumva din lene sau din invidie a trecut cu vederea ceva din cele ce se cuveneau spuse, dacă prin faptele sale a arătat că a tălmăcit bine toate şi n-a ascuns nimic din cele de folos. Episcopul, la fel, va avea să dea cu atât mai mare socoteală, cu cât el stă pe o treaptă şi mai înaltă; va da socoteală nu numai pentru predicarea cuvântului lui Dumnezeu şi pentru ajutorarea săracilor, dar şi pentru hirotoniile ce le-a făcut şi pentru altele nenumărate. Arătându-le pe acestea, Pavel scria lui Timotei: Mâinile degrabă pe nimeni să nu-ţi pui; nici nu te face părtaş la păcatele altora!  Iar pe evrei, sfătuindu-i cu privire la mai-marii lor, îi înfricoşa în alt chip, grăindu-le aşa: Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor; că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce au să dea seama de ele . Vom da seama atunci nu numai de fapte, ci şi de cuvinte. Aşa precum noi cerem socoteală de toţi banii pe care i-am încredinţat slugilor noastre, aşa şi Dumnezeu ne va cere socoteală de felul cum am cheltuit cuvintele încredinţate nouă. Ni se va cere socoteală şi vom fi cercetaţi cu de-amănuntul dacă le-am cheltuit zadarnic şi fără de folos. Nu vatămă atâta argintul cheltuit, cât vatămă cuvintele rostite în zadar, fără de folos şi la nimic cu cale. Argintul cheltuit fără de rost mărgineşte adesea numai la bani paguba; pe când cuvântul rostit fără de rost dărâmă case întregi, pierde şi doboară suflete. Mai mult: paguba de bani mai poate fi îndreptată, dar cuvântul, odată rostit, nu-l mai poţi întoarce ca fiind iar al tău. Da, Hristos spune că avem să dăm socoteală de cuvintele noastre. Ascultă! Şi grăiesc vouă: Că pentru tot cuvântul deşert pe care-l vor grăi oamenii, vor da socoteală în ziua judecăţii. Că din cuvintele tale te vei îndreptăţi şi din cuvintele tale vei fi osândit . Dar nu numai de cuvintele noastre vom da seama, ci şi de acelea pe care le auzim. De pildă, dacă ai ascultat învinuire mincinoasă adusă împotriva cuiva. Că spune Scriptura: Să nu-ţi pleci urechea la zvon deşert! . Dacă cei ce ascultă cuvinte deşarte nu capătă iertare, ce apărare mai pot avea cei ce hulesc şi învinuiesc?

5. Dar pentru ce vorbesc eu de cuvintele rostite şi de cele auzite, când avem să dăm socoteală chiar de gândurile noastre? Pavel ne arată asta spunându-ne: Aşadar nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce va veni Domnul, Care va şi lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi gândurile oamenilor!  Iar Psalmistul spune: Gândul lăuntric al omului se va mărturisi Ţie . De pildă, dacă ai vorbit fratelui tău cu gând rău şi viclenie, dacă l-ai lăudat cu gura şi cu limba, dar cu inima l-ai vorbit de rău şi l-ai invidiat. Iarăşi, Hristos lăsând să se înţeleagă acelaşi lucru, că vom da seamă nu numai de faptele noastre, ci şi de gândurile noastre, spune: Că oricine se uită la o femeie spre a o pofti s-a şi desfrânat cu ea în inima lui . Şi doar păcatul n-a trecut la faptă, ci este deocamdată în minte. Dar nici aşa nu rămâne fără vină cel care de aceea se uită la frumuseţea femeilor, ca să aprindă în el pofta desfrânării. Când auzi dar că Împăratul va cere socoteală slugilor Sale, să nu treci cu nepăsare pe lângă aceste cuvinte, ci gândeşte-te că va cere socoteală tuturor dregătorilor, tuturor vârstelor: şi bărbaţilor, şi femeilor! Gândeşte-te cum va fi tribunalul acela atunci! Gândeşte-te la toate păcatele săvârşite de tine! Chiar dacă tu îţi vei uita păcatele tale, află că Dumnezeu nu le va uita, ci le va pune pe toate înaintea ochilor noştri, dacă nu ni le vom şterge mai înainte, acum, prin pocăinţă şi mărturisire şi prin îndepărtarea urii şi dorinţei de răzbunare din sufletul nostru.

– Dar pentru ce Dumnezeu ne cere socoteală?

– Nu-ţi cere socoteală pentru că n-ar şti faptele tale – cum ar fi cu putinţă asta, când El ştie toate înainte de naşterea lor?  -, ci ca să te convingă pe tine, sluga, că pe drept datorezi ceea ce datorezi. Dar, mai bine spus, nu numai ca să afli că eşti dator, ci ca să şi ştergi datoria. Pentru aceea a poruncit şi proorocului să spună iudeilor păcatele lor: Spune, zice Domnul, casei lui Iacov fărădelegile sale şi poporului Meu păcatele lui!  Nu numai ca să le audă, ci ca să şi le îndrepte.

Şi începând el să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi . Oare a cheltuit tot cât i s-a încredinţat? Mare-i era povara datoriei! Şi nu era numai asta grozăvia, ci şi aceea că el a fost adus primul înaintea stăpânului ca să dea socoteală. Dacă ar fi fost adus împreună cu multe alte slugi recunoscătoare şi chibzuite, nu ar fi fost atâta de mirare că stăpânul nu s-a mâniat, căci purtarea bună a celorlalte slugi de mai înainte avea să-l facă mai blând faţă de sluga rea de mai târziu. Dar să fie adus întâi unul nechibzuit, şi încă atât de nechibzuit şi nerecunoscător, iar stăpânul să se poarte blând cu el, asta este mai cu seamă minunat şi nemaiîntâlnit. Oamenii, când pun mâna pe vreun datornic, aşa se poartă cu el, ca şi cum ar fi prins o fiară şi o sălbăticiune, şi fac tot ce le stă în putinţă ca să-şi scoată toată datoria; iar dacă nu pot din pricina sărăciei datornicilor, îşi varsă mânia pricinuită de bani pe nefericitul trup al acelui nenorocit, îl chinuie, îl bat şi-i fac nenumărate rele. Dumnezeu însă, dimpotrivă, face totul şi mişcă totul ca să-l scape pe datornic de datorie. Noi, când primim datoriile, atunci ajungem mai bogaţi; Dumnezeu, când iartă datoriile, atunci mai cu seamă Se îmbogăţeşte. Că bogăţie la Dumnezeu e mântuirea oamenilor, după cum spune Pavel: Care-i îmbogăţeşte pe toţi cei care-L cheamă.

Dar poate că va spune cineva:

– Pentru ce dar Stăpânul a poruncit să-l vândă, o dată ce avea de gând să-i lase datoria şi să-i ierte păcatele?

– Tocmai aceasta arată iubirea de oameni a Stăpânului. Dar să nu ne grăbim, ci să urmărim din aproape în aproape cuvântul acestei pilde.

Neavând el să-i plătească.

– Ce înseamnă cuvintele: Neavând el să-i plătească ?

– E vorba iarăşi de mare nechibzuinţă şi lipsă de recunoştinţă a slugii. Prin cuvintele: Neavând să-i plătească nu spune altceva decât că robul acela era pustiu de fapte bune, că n-avea nicio faptă bună care să-i fie socotită pentru scăparea de păcate. Ni se socotesc, da, ni se socotesc, negreşit, faptele noastre bune pentru scăparea de păcate, după cum ni se socoteşte credinţa spre dreptate. Iar celui care nu face fapte, dar crede în Cel Care-l îndreptăţeşte pe cel nelegiuit, i se socoteşte credinţa lui spre dreptate . Dar pentru ce vorbesc eu de credinţă şi de fapte bune, când chiar necazurile ni se socotesc pentru ştergerea păcatelor noastre? Şi aceasta o arată Hristos prin pilda lui Lazăr, unde îl pune pe Avraam să-i spună bogatului că Lazăr se mângâie acolo pentru că a luat în viaţa lui cele rele . O spune şi Pavel, scriindu-le corintenilor despre cel ce căzuse în desfrânare: Pe unul ca acesta să-l daţi Satanei spre pieirea trupului, ca să se mântuiască duhul . Iar pe alţii care păcătuiseră îi mângâie, grăindu-le aşa: Pentru aceea sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Că dacă ne-am judeca pe noi înşine, n-am mai fi judecaţi. Dar pentru că suntem judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea. Dacă încercările, boala, neputinţa sau pieirea trupului, pe care le suferim fără voia noastră, că nu le facem noi, ni se socotesc pentru ştergerea păcatelor, cu mult mai mult faptele bune, pe care le facem cu voia şi râvna noastră! Datornicul acesta însă era pustiu de orice bine şi avea o povară foarte mare de păcate. De asta a spus: Neavând el să-i plătească, a poruncit să-l vândă . Putem cunoaşte iubirea de oameni a Stăpânului mai cu seamă de acolo că i-a făcut şi socoteala, şi a şi poruncit să-l vândă. Că a făcut acestea două tocmai ca să nu-l vândă.

– De unde se poate vedea aceasta?

– Din felul cum s-au petrecut lucrurile. Că dacă ar fi vrut să-l vândă, cine l-ar fi putut opri, cine l-ar fi putut împiedica?

6. Aş putea fi însă întrebat:

– Dar atunci, pentru ce a poruncit să-l vândă dacă nu voia s-o facă?

– Ca să-i mărească frica; iar frica i-a mărit-o prin ameninţare, ca să-l facă să se roage. Şi l-a făcut să se roage, ca să-i dea prilej să-l ierte. Putea să-l ierte şi înainte de rugăminte; dar n-a făcut asta, ca să nu-l facă mai rău. Putea să-l ierte şi înainte de a-i face socoteala; dar pentru ca nu cumva din pricina necunoaşterii greutăţii păcatelor lui să ajungă mai neomenos şi mai crud cu semenii săi, pentru aceea i-a arătat mai întâi cât de mare e datoria lui, şi apoi i-a iertat toată datoria. Dacă, după ce i-a făcut socoteala, după ce i-a arătat cât datora, după ce l-a ameninţat şi după ce a cunoscut pedeapsa pe care pe drept avea s-o sufere, dacă deci după toate acestea a fost atât de sălbatic şi de crud cu cel care era slugă împreună cu el, gândeşte-te la ce sălbăticie n-ar fi ajuns dacă nu s-ar fi întâmplat niciuna din acestea? De asta Dumnezeu face şi pune la cale totul, ca să-i înăbuşe mai dinainte sălbăticia aceea. Dacă nu s-a îndreptat prin niciunul din aceste mijloace, vina nu-i a dascălului, ci a aceluia care n-a voit să se îndrepte.

Dar să vedem cum caută să-i tămăduiască rana.

Căzând în genunchi, i se închina zicând: Îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot!

N-a spus că nu poate plăti. Aşa e obiceiul datornicilor: făgăduiesc, chiar dacă nu pot plăti, ca să scape de primejdia ce-i ameninţă.

Să auzim toţi câţi ne trândăvim la rugăciune câtă putere au rugăciunile! Datornicul acesta nici nu postise, nici nu îmbrăţişase sărăcia cea de bunăvoie, nici nu făcuse vreo altă faptă bună; era pustiu şi gol de orice virtute; dar numai pentru că a rugat pe Stăpânul, a putut să-L înduplece spre milă. Să nu ne deznădăjduim deci când ne rugăm! Poate fi oare un păcătos mai mare ca acesta, care era vinovat de atâtea păcate şi nu avea nicio faptă bună, mare sau mică? Nu! Cu toate acestea, nu a zis întru sine: “Nu îndrăznesc, sunt plin de ruşine! Cum să mă duc înaintea Stăpânului? Cum pot să-L rog?”, aşa cum spun mulţi păcătoşi, cuprinşi de o evlavie nefirească. Nu îndrăzneşti? Tocmai de aceea du-te şi-L roagă, ca să dobândeşti multă îndrăznire! E oare om Acela Ce are să Se împace cu tine, ca să te ruşinezi şi să roşeşti? Nu! E Dumnezeu, Cel Ce vrea mai mult decât tine să te scape de păcate! Nu doreşti tu atât binele tău, cât doreşte Dumnezeu mântuirea ta. Şi asta ne-o arată Dumnezeu prin fapte. Nu îndrăzneşti? Dar tocmai de aceea poţi îndrăzni, pentru că ţi-e sufletul încărcat de păcate. Cea mai mare îndrăznire este să socoţi că nu ai îndrăznire, după cum cea mai mare neruşinare este să te socoteşti drept înaintea lui Dumnezeu. Cel care se socoteşte drept înaintea lui Dumnezeu este un spurcat, chiar dacă-i mai sfânt decât toţi oamenii. Dovada celor spuse sunt fariseul şi vameşul. Să nu ne deznădăjduim deci, să nu ne pierdem nădejdea când suntem plini de păcate, ci să ne apropiem de Dumnezeu, să cădem înaintea Lui, să-L rugăm, aşa cum a făcut şi datornicul acesta, care până aici a fost îmboldit de gânduri bune. Da, a nu-ţi pierde nădejdea, a nu te deznădăjdui, a-ţi mărturisi păcatele, a cere amânare şi păsuire, a avea inimă zdrobită şi suflet umilit, da, toate acestea sunt bune! Dar faptele de mai târziu ale slugii acesteia n-au mai fost la fel cu cele dintâi; că pe acelea pe care le adunase cu rugăciunea, pe toate acelea le-a risipit deodată cu mânia lui faţă de semenul său.

Dar deocamdată să vorbim despre felul iertării. Să vedem cum l-a iertat şi cum a ajuns la asta Stăpânul.

Iar stăpânul, milostivindu-se de el, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria.

Sluga a cerut păsuire, şi Stăpânul i-a dat iertare. A luat deci mai mult decât a cerut. De aceea şi Pavel spune: (Lui Dumnezeu,) Celui Ce poate face cu mult mai mult decât tot ceea ce noi cerem sau gândim. Nici nu putem gândi atâtea câte Dumnezeu Se pregăteşte să ne dea. Să nu te ruşinezi dar, nici să roşeşti să te rogi lui Dumnezeu! Dar, mai bine spus, ruşinează-te de păcate, dar nu-ţi pierde nădejdea, nici nu te depărta de rugăciune; ci apropie-te, chiar de eşti păcătos, ca să te împaci cu Stăpânul tău, ca să-I dai putinţa să-Şi arate iubirea Lui de oameni prin iertarea păcatelor tale. Că dacă te temi să te apropii, ai pus, atât cât îţi stă în putinţă, zăgaz bunătăţii Lui, ai oprit dărnicia bunătăţii Lui.

Să nu ne pierdem deci curajul, să nu ne trândăvim a ne ruga! De am fi căzut chiar în adâncul păcatului, chiar de acolo rugăciunea poate iute să ne scoată. Nimeni n-a păcătuit atâta cât sluga aceasta! A săvârşit tot felul de păcate. Asta o arată cei zece mii de talanţi. Nimeni n-a fost atât de pustiu de fapte bune ca sluga aceasta! Asta o arată faptul că n-avea cu ce plăti datoria! Cu toate acestea, rugăciunea a avut atâta putere, că l-a scăpat pe un om cu totul pierdut.

– Şi are atâta putere rugăciunea, încât poate scăpa de chinuri şi pedeapsă pe unul care a supărat pe Stăpânul prin atâtea şi atâtea fapte?

– Da, are atâta putere, omule! Dar nu ea singură săvârşeşte totul, ci are aliat şi ajutor foarte puternic iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care primeşte rugăciunea; iubirea Lui de oameni, care a săvârşit aici totul şi a făcut puternică rugăciunea. Asta lasă să se înţeleagă când spune: Iar stăpânul, milostivindu-se de el, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria”, ca să afli că bunătatea Stăpânului a făcut totul, şi o dată cu rugăciunea, şi înainte de rugăciune.

Dar ieşind, sluga aceea a găsit pe unul din cei ce slujeau împreună cu el şi care-i datora o sută de dinari; şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: “Dă-mi ce-mi eşti dator!”

Poate fi oare o ticăloşie mai mare? Îi suna încă în urechi binefacerea Stăpânului, şi uitase de bunătatea Lui.

7. Iată ce mare bine e să-ţi aduci aminte de păcate! Şi sluga aceasta, dacă şi-ar fi adus aminte totdeauna de păcate, n-ar fi ajuns atât de sălbatică şi neomenoasă. De aceea mereu vă spun, şi nu voi înceta s-o spun, că ne este foarte de folos şi de neapărată trebuinţă să ne aducem aminte des de toate păcatele noastre! Nimic nu poate face sufletul atât de plin de virtute, atât de blând şi binevoitor, ca necontenita aducere aminte de păcate. De aceea şi Pavel îşi aducea aminte de păcatele lui, nu numai de cele de după botez, ci şi de cele de dinainte de botez, deşi îi fuseseră şterse desăvârşit. Dacă Pavel îşi aducea aminte de păcatele sale de dinainte de botez, cu atât mai mult noi trebuie să ne aducem aminte de păcatele de după botez. Prin această aducere aminte nu numai că le ştergem, dar ajungem mai îngăduitori cu toţi oamenii, iar lui Dumnezeu Îi slujim cu mai multă bunăvoinţă, cunoscând bunătatea Lui nespusă datorită acestei aduceri-aminte de păcate. Sluga aceasta n-a făcut aşa; ci uitându-şi mărimea păcatelor sale, a uitat şi binefacerea primită de la stăpân; şi o dată ce a uitat binefacerea, a ajuns rău cu cel ce era împreună slugă cu el, iar prin răutatea faţă de acela a pierdut tot ce câştigase prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: “Dă-mi ce-mi eşti dator!”.

N-a spus: “Dă-mi cei o sută de dinari!” Îi era ruşine. Era prea mică datoria! De aceea îi spune: Dă-mi ce-mi eşti dator!

Şi căzându-i la picioare, îl ruga zicând: “Mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti!”

Prin cuvintele prin care găsise iertare, prin acelea îl roagă şi acesta să-l scape. Dar el, din pricina marii lui cruzimi, nici de aceste cuvinte n-a fost înduplecat, nici nu s-a gândit că tot prin aceste cuvinte a fost scăpat şi el. Dar chiar dacă i-ar fi iertat datoria, fapta lui nici aşa n-ar fi fost o faptă pornită din iubire de oameni, ci o datorie, o obligaţie. Dacă l-ar fi iertat înainte de a i se cere socoteala, înainte de a i se ierta datoria, înainte de a se bucura de o binefacere atât de mare, da, atunci fapta lui ar fi arătat mărinimie de suflet; dar aşa, după un atât de mare dar, după iertarea atâtor păcate, era dator şi el să fie îngăduitor cu datornicul său. Dar n-a făcut asta, nici nu s-a gândit câtă deosebire este între iertarea pe care a primit-o el şi aceea pe care avea să o dea celui împreună slugă cu el. Deosebirea este mare nu numai din pricina sumei de bani datorate, nici numai din pricina vredniciei persoanelor, ci şi din însuşi felul iertării. Unul datora zece mii de talanţi, celălalt, o sută de dinari; unul adusese ocară stăpânului, celălalt era dator unui rob ca şi el. Cel care primise binefacerea trebuia să ierte şi el, mai cu seamă că stăpânul lui îi iertase totul, fără să fi văzut că a făcut vreun bine, mic sau mare. Totuşi nu s-a gândit la acestea, ci, aprins dintr-o dată de mânie, a pus mâna pe el şi l-a aruncat în temniţă.

Văzând aşa, celelalte slugi, spune mai departe pilda, s-au supărat şi l-au pârât stăpânului lor. Află şi de aici bunătatea stăpânului. Când a auzit stăpânul, l-a chemat; şi iarăşi se socoteşte cu el, şi nu rosteşte îndată osânda, până ce mai întâi nu se îndreptăţeşte înaintea lui.

– Şi ce spune?

–  Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o!  Poate fi un stăpân mai bun ca acesta? Când sluga îi datora zece mii de talanţi, nu l-a supărat cu niciun cuvânt, nici nu l-a numit viclean, ci a poruncit numai să-l vândă; şi porunca aceasta a dat-o ca să-l poată scăpa de datorie. Dar când s-a purtat rău cu cel care era slugă ca şi el, atunci s-a mâniat şi s-a înfuriat, ca să afli că Dumnezeu iartă mai uşor păcatele ce le facem faţă de El decât cele pe care le facem faţă de aproapele nostru. Şi nu numai aici face astfel, ci şi în altă parte. Dacă aduci darul tău la altar, spune El, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, du-te şi împacă-te mai întâi cu fratele tău, şi apoi vino şi adu-ţi darul!  Vezi că pretutindeni pune înainte pe cele ale noastre, că nu pune nimic mai presus de dragostea şi pacea cu aproapele? Şi iarăşi, în altă parte: Şi cel care-şi lasă femeia, în afara pricinii de desfrânare, o face să săvârşească adulter . De aceea şi Pavel legiuieşte aşa: Dacă un bărbat are femeie necredincioasă şi ea vrea să locuiască cu el, să nu se despartă de ea!  Dacă femeia ta face desfrânare, las-o! Dar dacă e necredincioasă, n-o lăsa! Cu alte cuvinte: “Dacă păcătuieşte faţă de tine, las-o! Dar dacă păcătuieşte faţă de Mine, n-o lăsa!” Tot aşa şi aici. Când sluga i-a greşit cu atâtea păcate, a iertat-o; dar când a greşit faţă de o slugă ca şi el, şi a păcătuit cu mult mai puţin decât păcătuise faţă de stăpânul său, nu l-a iertat, ci l-a pedepsit. Acum l-a numit viclean, atunci nu-l supărase nici cu un cuvânt. De asta şi acum pilda adaugă şi aceea că, mâniindu-se, l-a dat chinuitorilor . Când îi cerea socoteală de cei zece mii de talanţi, n-a adăugat un astfel de cuvânt, ca să afli că hotărârea de atunci a Stăpânului nu era semn de mânie, ci de purtare de grijă, care duce la iertare. Când însă a săvârşit un păcat faţă de semenul său, mânia Stăpânului n-a mai avut margini.

Poate fi deci un păcat mai mare decât dorinţa de răzbunare, când păcatul acesta anulează chiar hotărârile pline de iubire de oameni ale lui Dumnezeu, pe care El Însuşi le pronunţase, când păcatul acesta, adică ura împotriva aproapelui, are putere să facă ceea ce nu putuseră să facă păcatele faţă de Dumnezeu?

– Dar este scris: Dumnezeu nu-Şi ia înapoi darurile . Pentru ce dar acum, după ce a dat darul, după ce Şi-a arătat iubirea de oameni, Şi-a retras hotărârea?

– Din pricina urii slugii faţă de semenul său. Deci nu greşeşti dacă spui că păcatul acesta este mai greu decât orice păcat. Toate celelalte păcate au putut găsi iertare, numai acesta n-a putut dobândi iertare; ba, dimpotrivă, le-a înnoit şi pe cele odată şterse.

Prin urmare, ura faţă de semenii noştri este un îndoit păcat: întâi, că nu are iertare înaintea lui Dumnezeu, şi apoi, deoarece cheamă din nou şi ridică împotriva noastră şi celelalte păcate de moarte, chiar dacă ne fuseseră iertate. Aşa cum a făcut şi cu sluga aceasta. Da, nimic nu urăşte atâta Dumnezeu, de nimic nu e aşa scârbit ca de omul care doreşte să se răzbune, ca de omul care ţine mânie. Asta mai ales a vrut să arate Hristos prin pilda aceasta, iar din rugăciune ne-a poruncit să zicem aşa: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!

Ştiindu-le dar pe acestea toate, să întipărim pilda aceasta în inimile noastre; iar când ne gândim la cele ce am suferit de la semenii noştri, să ne gândim şi la cele pe care le-am făcut Stăpânului, şi atunci, de frica propriilor noastre păcate, vom putea alunga iute din suflet mânia ce-o avem împotriva celor ce ne-au greşit. Dacă trebuie să ne aducem aminte de greşeli, apoi trebuie să ne aducem aminte numai de greşelile noastre; iar dacă ne aducem aminte de greşelile noastre, niciodată nu ne vom mai gândi la greşelile pe care ni le-au făcut alţii; după cum, iarăşi, dacă le uităm pe ale noastre, îşi fac iute culcuş în gândurile noastre greşelile altora faţă de noi. Dacă sluga aceasta şi-ar fi adus aminte de cei zece mii de talanţi, nu şi-ar fi adus aminte de cei o sută de dinari. Dar pentru că a uitat de aceia, sugruma pe cel rob ca şi el, pentru suta de dinari; vrând să ceară pe aceştia puţini, nu i-a dobândit nici pe aceia, ci mai mult, şi-a atras asupra capului lui şi greutatea celor zece mii de talanţi. De aceea îndrăznesc să spun că păcatul acesta este mai greu ca orice păcat. Dar, mai bine spus, nu spun eu asta, ci Hristos a spus-o în pilda aceasta. Dacă păcatul acesta n-ar fi fost mai greu decât păcatele celor zece mii de talanţi, adică decât păcatele nespuse, n-ar fi fost încărcat şi cu acelea din pricina acestuia. Pentru nimic altceva deci să nu ne străduim atâta, cât pentru a ne curăţi de mânie şi a ne împăca cu cei care ne poartă duşmănie, ştiind că nici rugăciunea, nici milostenia, nici postul, nici împărtăşirea cu Sfintele Taine, nici altceva din acestea nu ne vor putea apăra în ziua aceea dacă purtăm în sufletul nostru ură şi dorinţă de răzbunare împotriva semenului nostru; după cum iarăşi, dacă biruim acest păcat, vom putea dobândi oarecare iertare, chiar de-am avea nenumărate păcate. Nu-i al meu cuvântul, ci chiar al lui Dumnezeu, Cel Ce ne va judeca în vremea aceea. După cum în pilda aceasta a spus: Aşa vă va face şi vouă Tatăl Meu dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său, din toată inima!  Tot aşa şi în alt loc spune: De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc!

Deci, ca să ducem şi aici viaţă tihnită şi liniştită, şi să dobândim şi dincolo iertare şi slobozire din păcate, să ne străduim şi să lucrăm cu totul ca să ne împăcăm cu duşmanii pe care-i avem! Aşa vom împăca şi pe Stăpânul nostru, chiar de-am fi făcut păcate nenumărate, şi vom dobândi şi bunătăţile ce vor să fie; de care facă Dumnezeu ca noi toţi să ne învrednicim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.