Noutăţi

Ioan Pelivan - Ceva din trecutul Basarabiei Amintiri ale P. S. Dionisie Erhan, Episcop al Cetăţii Albe şi Ismailului

Ceva din trecutul Basarabiei Amintiri ale P. S. Dionisie Erhan, Episcop al Cetăţii Albe şi Ismailului

Au trecut aproape 18 ani, de când, prin zdruncinarea lumii întregi, în urma răsboiului mondial şi a revoluţiei din 1917, s au înfăptuit actele măreţe de azi, Basarabia ruptă cu silnicie în anul 1812, prin forţă şi nedreptate, – s a alipit iarăşi acolo de unde a fost smulsă. Eu, în timpul de la alipire până astăzi, am stat în tăcere, lăsând pe alţii să vorbească despre toate cele petrecute. Dar sunt anumite lucruri care ar trebui scoase la lumină, căci „dacă taina împărătească a o păstra este bine, apoi lucrurile lui Dumnezeu a le vesti este ştiinţa“ (Înţelepciunea lui Solomon). Trecuseră 106 ani de la înstrăinarea Basarabiei de restul neamului. Această sută de ani s a început cu mari dureri pentru moldovenii din Basarabia, fiindcă Basarabia de la 1770 din timpul împărătesei Ecaterina II şi până la alipire, a fost în cea mai mare parte ocupată de oştirile ruseşti. Amintirile despre acele vremuri de ocupaţie, ni le povesteau bătrânii şi bătrânele, nouă copiilor mici. Cele mai multe sate din sudul Basarabiei până la anul 1818 1820, au fost părăsite de moldoveni, locuitorii luând pribegia peste Prut, lăsând numele văilor şi satelor ca amintire că acolo au trăit cândva moldoveni, sate ce sunt locuite acum de coloniştii aduşi de împăratul Nicolai I din Dobrogea şi Germania. Faptul acesta a făcut pe împăratul Alexandru I, ca prin manifestul din 1818 să se adreseze mitropolitului Gavriil Bănulescu Bodoni, ca să ia măsurile necesare, pentru încetarea acelei emigrări, făgăduind părinteasca sa ocrotire locuitorilor moldoveni şi dându le anumite privilegii. Întunericul care s a pornit asupra Basarabiei, creştea însă din ce în ce. Se zărea pe ici colo, câte o lumină care mai da semne de viaţă în întunericul cumplit. De la 1850, întunericul acesta şi aşa destul de apăsător, se înghesueşte şi mai greu. Limba moldovenească, – deşi 75% din populaţia Basarabiei erau moldoveni – nu se mai aude prin cancelariile oficiale, prin judecătorii, şcoli, chiar şi convorbire zilnică, numai prin sate şi mănăstiri mai erau societăţi conduse de preoţi care simţeau durerea, greutatea şi întunericul ce i înconjura. În adunările unor astfel de grupări se vesteau amintiri duioase din trecut, se cântau cântece vitejeşti şi se aştepta un viitor mai frumos. Bunăoară, pe lângă mănăstirea Suruceni, pe valea Botna şi Işnovăţ, era o societate de bătrâni, ca dascălul Toader Bordei, un vestit cântător moldovean, bătrânul Niculae Ursu, Constantin Inculeţ, bătrânul egumen Teodosie Tiutiunarul, bătrânul proprietar Ion Boghiu şi alţii, care când se adunau ne încurajau pe noi tinerii, care îl ascultam în tăcere. Mai era căpitanul din armata rusă Gheorghe Nicolae Ursu, Constantin Popescu, care prin cărţile ce le primeau de peste Prut, ne alinau oarecum sufletele zdruncinate de cele ce se petreceau. Întunericul mereu creştea şi nu mai da nici o nădejde că va mai veni odată ziua. Dar se ştie, că în noaptea vieţii, când noi petrecem, cât ar fi ea de întunecată, noi totuşi sperăm să ajungem la lumină. Seminarul din Chişinău, în marea parte a lui era compus din fiii preoţilor şi ai răzeşilor moldoveni, care tăinuiau în sufletele lor o scânteie de lumină pentru viitor. În vara anului 1898, îmi aduc aminte, vine la Suruceni un student necunoscut, întovărăşit de altul. Era Ion Pelivan. Subsemnatul eram pe atunci dascăl, cântăreţ. A ascultat toată slujba Sf. Liturghii, după care îi spune: „Te poftesc, părinte, să mi cânţi un tedeum, de mulţumire, fireşte că în limba moldovenească”, – pe care l a ascultat cu multă luare aminte şi evlavie. După terminare, mă mulţumeşte pentru cântare şi îmi pune în mână o rublă de argint. Asta a fost un semn, ca o arvună a prieteniei de viitor. Vine anul 1904 1905, care ca un fulger în întunericul nepătruns al nopţii şi în strigătul cocoşilor de după miezul nopţii, prevesteşte că ziua nu este departe, că lumina se apropie. Aceşti tineri cocoşei, vestitori de lumina zilei, erau tinerii seminarişti grupaţi în jurul d lui avocat Gavriliţă: Ion Pelivan, fraţii Inculeţ – Ion şi Teodor, unul cu bătrânul lor tată, Pantelimon Halippa şi alţii, care pornesc întâia alarmă şi luptă pentru şcoale şi limba moldovenească. Eu eram alături de ei, ca tânăr conducător al mănăstirii Suruceni. Mişcarea a adus multă încurajare în sufletul acelora care simţeau româneşte, care îşi iubeau neamul şi care pătimeau împreună cu neamul. Dar încă n a sosit ziua şi trebuia să mai continue reacţia. Pelivan – în surghiun, pe la Arhanghelsk, Inculeţ – la Petrograd cu studiile, Halippa, la Iaşi, se împrăştie cu toţii; ieromonahul Gurie, la Smolensk, iar cei care am mai rămas, am stat sub supravegherea siguranţei ruseşti până la anul 1918, până la venirea armatei române. Vine anul 1917, care zguduie din temelie imperiul gigantic, care se numea Rusia, când se despart alipirile artificiale ale popoarelor din sânul marelui imperiu. Cu întâiul signal de revoltă, vechii luptători ridică steagul de luptă pentru scăparea Basarabiei de sub jugul vitreg, în fruntea cărora erau: Inculeţ, Halippa, Pelivan, care pornesc o luptă gigantică pentru eliberarea Basarabiei şi organizarea ei în republică moldovenească şi apoi în republică independentă. Se înfiinţează Sfatul Ţării, se alege preşedintele republicei, se înfiinţează directorate, prefăcute în ministere. Armata rusă, bolşevizată, împreună cu toţi acei care simpatizau bolşevismul, pornesc o luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva tinerii noastre republici moldoveneşti. Lupta merge până la dizolvarea Sfatului Ţării şi izgonirea deputaţilor. Sfatul Ţării şi guvernul republicii văzându se într o astfel de situaţie, hotărăsc chemarea armatei române, pentru salvarea republicii. Starea republicii, la sfârşitul anului 1917 şi începutul lui 1918, este critică. Cei mai însemnaţi luptători sunt luaţi la ochi. Comandantul cohortelor moldoveneşti în Basarabia, Anton Crihan, este arestat şi condamnat, însă reuşeşte să şi găsească scăpare în mănăstirea Suruceni, unde, noaptea, a fost petrecut şi îndreptat spre Leova, unde era postat un regiment de armată română. Moş Ion Pelivan, după cum îi ziceau tinerii luptători, este urmărit, ca un iepuraş de copoi, de bolşevici, deoarece la d sa, ca ministru de Externe, se găsea hotărârea Sfatului Ţării pentru chemarea armatei române. După ce trei zile s a ascuns prin viile Chişinăului, în noaptea zilei de 7 spre 8 ianuarie reuşeşte să ajungă la Suruceni. Noaptea pe la orele 12, aud că bate cineva în uşă la mine. La întrebarea: „Cine este?”, mi s a răspuns că este: „Moş Ion Pelivan, Ion Buzdugan, secretarul Sfatului Ţării, Mihail Suruceanu, subşeful cohortei moldoveneşti din Basarabia şi un soldat marinar”. Repede deschid portiţa de la ogradă şi îi primesc în casă. Cele dintâi cuvinte ale lui Moş Ion au fost: „Părinte Dionisie, starea noastră e grea. Noi şi chestia noastră suntem pierduţi. Dacă poţi, ajută ne; trimite ne la Leova”. La orele 4 dimineaţă, totul a fost pregătit pentru plecare: caii înhămaţi, fratele Vasile Harbuz sta la dispoziţie. El cunoştea toate locurile până la Leova. La ora 4, după pregătire, după ce au fost alimentaţi cu cele de trebuinţă, binecuvântându i, am spus fratelui Harbuz: „Să piei tu, să piară caii cu trăsură, – nimănui să nu spui pe cine duci, şi de unde duci”. Până în seara zilei de 8 ianuarie călătorii au fost la Leova. La 9, seara, s a întors trăsura cu cuvântul lui moş Ion: „Am ajuns cu bine şi plec la Iaşi; pe Anton l am găsit aici”. Două zile de aşteptare a trăsurii şi de răspuns, au fost un veac pentru mine, fiindcă situaţia era primejdioasă; la Suruceni era un escadron de bolşevici, la Ruseşti, peste deal, un regiment, la Hânceşti alt regiment, însă au fost înconjuraţi, pe drumuri necunoscute, ştiute numai de fratele Harbuz. La 14 ianuarie, dl. General Broşteanu, însoţit de dl. Pelivan, intră triumfal în Chişinău. Aceasta este pe scurt expunerea activităţii şi rolul pe care l a jucat moş Ion Pelivan, iubitul şi simpaticul prieten de luptă pentru neamul nostru dintre Prut şi Nistru. Dumnezeu să i păzească viaţa lui şi pe viitor. Dragostea lui de neam să fie pildă de înviorare a tineretului de azi, pentru zilele grele de mâine.

† Dionisie Erhan, Episcopul Cetăţii Albe şi al Ismailului

August, 1936