Noutăţi
Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu
„Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi, Siluan a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă... ”
Sfârșitul lunii septembrie ne oferă prilejuri de binecuvântate aduceri-aminte: trecerea la Domnul a Cuviosul Siluan Athonitul (pe 24 ale lunii, în 1938) și nașterea ucenicului său, Sofronie Saharov (22 septembrie 1896).
Părintele și fiul, bătrânul și ucenicul. Formarea Cuviosului Sofronie pe lângă Sfântul Siluan nu a avut nimic spectaculos. Într-un firesc al lucrurilor dumnezeiești, Sofronie căutătorul, poposit de ceva vreme la Mănăstirea Sfântului Pantelimon, îl remarcă pe Siluan – care, culmea, nu prea lăsa multe lucruri de „remarcat” – și i se așează sub adumbrirea cuvântului și rugăciunii. Cei opt ani de împreună-descoperire și lucrare au stat la temelia formării duhovnicești a viitorului stareț de la Essex. Aici la Athos, aici în preajma lui Siluan, va înmuguri ceea ce va aduce atâta rod în Apusul Europei. Într-un cuib se pregătește acum cu migală ceea ce mai târziu va împrospăta lumea.
Cu ce? Cu un duh, nou am spune, dacă nu ne-am teme de cuvântul că nimic nou sub soare nu este de la Întruparea Cuvântului. Un duh redescoperit, atunci. O propovăduire a lui Dumnezeu către o lume care a trecut prin două fraticide modiale. Un Dumnezeu Care i se descoperă ca Domn al iubirii, Domn al smereniei, Domn al iubirii vrăjmașilor.
E singura cheie care mai poate salva pe omul copleșit de durere, debusolat și deznădăjduit, și care caută într-altă parte ceea ce are la îndemână, dar nu vede.
Părintele Sofronie spunea că ar fi mesajul lui Hristos, probabil, cel din urmă...
Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: „Miluieşte-mă!”. Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: „Eşti neînduplecat!” Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă...
