Noutăţi

ÎNDUMNEZEIREA — SCOPUL VIEŢII OMULUI

Subiectul legat de menirea vieţii noastre este foarte serios, deoarece priveşte problema cea mai importantâ pentru om: Care este scopul pentru care ne aflăm pe pământ. Dacă omul va lua o poziţie corectă faţă de subiectul acesta, dacă îşi va afla adevărata sa menire, atunci va putea lua o atitudine corectă şi faţă de problemele particulare ale vieţii sale, precum sunt relaţiile cu ceilalţi oameni, studiile, meseria, căsătoria, zămislirea şi creşterea copiilor. Însă dacă el nu va lua o poziţie corectă faţă de această chestiune fundamentală, atunci va eşua şi în împlinirea scopurilor vieţii sale. Căci, ce sens pot avea aceste scopuri particulare, atunci când viaţa omenească nu are sens în totalitatea ei?

Chiar din primul capitol al Sfintei Scripturi se face cunoscut scopul vieții noastre, atunci când sfințitul scriitor ne spune că Dumnezeu a plăsmuit pe om “după chipul și asemănarea” Sa. Aici se vede marea dragoste pe care Dumnezeu Cel în Treime o are pentru om. Nu-l vrea în mod simplu o ființă cu oarecare harisme, cu oarecare însușiri, cu o oarecare superioritate față de restul creației, ci îl vrea dumnezeu după har.

Din exterior omul apare ca fiind, simplu vorbind, o existență biologică asemenea celorlalte ființe vii, adică asemenea animalelor. Este desigur animal, dar un ”animal… cu înclinație către Dumezeu spre îndumnezeire”, precum spune Sfântul Grigorie Teologul (Cuvânt la Botezul Domnului, MPG 36, 324, 13). Este singura ființă ce se deosebește de toată creația, singura care poate deveni dumnezeu.

”După chip” înseamnă harismele pe care Dumnezeu le-a dat numai omului, nu și celorlalte făpturi ale Lui, pentru ca omul să constituie chipul lui Dumnezeu. Aceste harisme sunt: mintea rațională, conștiința, liberul arbitru, adică libertatea, puterea creativă, dragostea și dorul de absolut și de Dumnezeu, conștiința personală de sine și toate celelalte care îl fac pe om să fie mai presus de tot restul creației – ființele vii. Adică îl fac să fie om și personalitate. Cu alte cuvinte, toate cele care îl fac pe om să fie persoană, sunt harismele cele ”după chip”.

Având pe cele ”după chip”, omul este chemat să dobândească și pe cele ”după asemănare”, adică îndumnezeirea. Creatorul, Dumnezeu după fire, îl cheamă pe om să devină dumnezeu după har.

Prin urmare, harismele cele ”după chip” au fost date de Dumnezeu omului ca să ajungă foarte sus, să izbutească cu ele asemănarea sa cu Dumnezeu și Făcătorul său, să aibă nu o legătură exterioară, morală, cu El, ci o unire personală cu Creatorul său.

Este poate foarte îndrăzneț chiar și numai a spune și a gândi că scopul vieții nastre este să devenim dumnezei după har. Dar Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți ai Bisericii nu ne-au ascuns lucrul acesta.

Din nefericire, există la oamenii din afara Bisericii, dar și la mulți din lăuntrul ei, o lipsă de cunoaștere, fiindcă ei cred că scopul vieții este, în cel mai bun caz, îmbunătățirea noastră morală, adică să devenim oameni mai buni. Tradiția Bisericii și Sfinții Părinți ne învață că nu este acesta scopul vieții noastre, adică să devină omul mai bun decât este, mai moral, mai drept, mai înfrânat, mai cu luare aminte. Toate acestea trebuie să se facă, dar ele nu constituie scopul principal, scopul final, pentru care Făcătorul și Creatorul nostru l-a plăsmuit pe om. Dar care este acest scop? Îndumnezeirea. Adică unirea omului cu Dumnezeu, nu într-un mod exterior sau sentimental, ci ontologic, real.

Atât de sus îl așează pe om antropologia ortodoxă. Dacă comparăm antropologiile tuturor sistemelor filozofice, sociale, psihologice cu antropologia ortodoxă, vom constata foarte ușor cât de sărace sunt ele, cât de neconforme sunt cu marea năzuință a omului către ceva foarte înalt și adevărat în viața lui.

Fiindcă omul este ”dumnezeu după chemare”, adică a fost plăsmuit pentru a deveni dumnezeu, atunci când nu se află pe calea îndumnezeirii, simte un gol înlăuntrul său, își dă seama că ceva nu merge bine. Nu se bucură nici atunci când încearcă să-și umple acest gol cu alte activități. Își poate anestezia sinele, își poate făuri o lume imaginară, dar în același timp săracă, mică, limitată, pentru a se izola, pentru a se întemnița și el însuși într-însa. Își poate organiza viața în așa fel încât să nu rămână aproape niciodată liniștit, singur cu sine însuși. Prin zgomote, prin tensiunea zilnică, prin televizor, prin radio, prin continuă fugă după informare, el poate încerca, ca într-o narcoză, să uite, să nu mai gândească, să nu se neliniștească, să nu-și aducă aminte că nu merge corect și că s-a abătut de la scopul său.

Dar în cele din urmă sărmanul om contemporan nu află odihnă până ce nu găsește acel ceva mai înalt, care există într-adevăr în viața lui, și care este cu adevărat frumos și creator.

Se poate uni omul cu Dumnezeu? Poate avea comuniune în El? Poate deveni dumnezeu după har?

---------------------

Fragment din cartea "ÎNDUMNEZEIREA — SCOPUL VIEŢII OMULUI" de Arhimandrit Gheorghe Kapsanis, Egumenul Sfintei Mânăstiri Gigoriu, Sfântul Munte Athos

http://www.evanghelismos.ro/carte/64/indumnezeirea_scopul_vietii_omului