Noutăţi

25 noiembrie/8 decembrie - Pomenirea Sfinílor Mari Mucenici Mercurie si Ecaterina

“Astazi, cand Sfanta Biserica o pomeneste pe Sfanta Ma­re Mucenita Ecaterina, sa vorbim despre intelepciune cu care era inzestrata şi anume cu o intelepciune duhovniceasca adanca: ea i-a depasit pe cei cinci intelepti in cugetarea des­pre Dumnezeu. Exista o intelepciune lumeasca, la care referindu-se Sfintii Parinti spun: „Este mai bine sa fii nebun“. Intelepciunea lumeasca este de pilda atunci cand mergi la biserica pentru ca nu ai altceva de facut sau cand dai milostenie pentru ca n-ai unde pune banii etc.

Ce răspunzi când te cheamă Hristos?

Către sfârșitul mileniului, monahii din Sinai au descoperit moaștele Sfintei Mucenițe Ecaterina din Alexandria. Potrivit [Traditiei] ea era o tânără de o inteligență deosebită, care studiase filosofia greacă și romană și era o prezență obișnuită în marea bibliotecă a Alexandriei. Într-o zi, pe când citea în bibliotecă, a adormit și a visat o femeie frumoasă care ținea pe genunchi un băiețel foarte drăgălaș. Arătând către Ecaterina, mama i-a spus copilașului: „Ai vrea să te căsătorești cu ea?”. El a răspuns: „O, nu! E atât de urâtă!”. Atunci Ecaterina s-a trezit în lacrimi.

Lângă ea se afla un bătrân cu o înfățișare cuvioasă; s-a apropiat și a întrebat-o dacă o poate ajuta cu ceva. Ecaterina i-a spus că plângea din cauza unui vis pe care-l avusese în somn. Străinul i-a cerut să-i povestească visul. După ce ea a făcut întocmai, bătrânul i-a zis:

„Eu sunt preot creștin și îți pot spune semnificația visului. Doamna era Sfânta Fecioară Maria, iar copilașul, Iisus Hristos, Fiul ei. El te-a găsit urâtă fiindcă, deși ești înțeleaptă, încă ești păgână, iar sufletul tău nebotezat este întinat cu multe păcate”.

„Cum pot să mă fac frumoasă pentru El?”, a întrebat Ecaterina.

„Te voi învăța cele despre credința creștină și te voi boteza”, i-a răspuns preotul, „și apoi, Hristos Domnul se va desfăta de frumusețea sufletului tău”.

Ecaterina a fost catehizată și a primit botezul. Apoi, i-a visat din nou pe Sfânta Fecioară și pe Domnul Iisus Hristos. De data aceasta, când Fecioara L-a întrebat pe Iisus dacă ar dori să se căsătorească cu Ecaterina, El a răspuns:

„O, da! Căci acum ea este cu adevărat frumoasă!”.

Apoi a pus un inel pe degetul Ecaterinei și, atunci când ea s-a trezit, inelul era în palma sa.

(Norris J. Chumley, Tainele Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezența lui Dumnezeu: pelerinaj în inima unei străvechi spiritualități, traducere de Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2012; pp. 48-49)

*   *   *

Dumnezeu ne conduce prin pătimiri, ca prin ele să dobândim pacea

Pe pământ ne este dat ca prin pace şi linişte să biruim tot răul. Putem fi paşnici şi liniştiţi într-un mediu paşnic şi liniştit, dar această pace nu este atât de trainică şi statornică precum aceea care se dobândeşte într-un mediu plin de tulburare. Atunci când pleci dintr-un mediu liniştit într-unul plin de tulburare, de îndată îţi schimbi starea sufletească, nu poţi să rabzi nedreptatea şi se porneşte iadul, roiesc gândurile ucigaşe, şi atunci s-a isprăvit cu pacea noastră. De aceea Domnul ne duce prin pătimiri, greutăţi şi necazuri, ca prin ele să dobândim pacea. Noi nu avem putere să le biruim pe toate acestea singuri, fără Dânsul. Avem pilda Sfintei Muceniţe Ecaterina, care, fiind tânără de 18 ani, a pătimit.

Rănită şi istovită, a fost aruncată de vrăjmaşi în temniţă şi Domnul i S-a arătat acolo. Ea L-a întrebat: „Doamne, unde ai fost până acum?” „Aici am fost, în inima ta”. „Cum ai fost în inima mea, când ea este rea, necurată şi plină de trufie?” „Da, aşa-i”, i-a spus El, „însă ai lăsat loc şi pentru Mine, şi dacă nu aş fi fost cu tine nu ai fi putut duce această pătimire. Căci îţi voi da putere să poţi răbda până la capăt!”

Sfinţii Părinţi spun:

„Prin aceasta vom şti că suntem dragi Domnului, dacă ne duce prin mari necazuri, pătimiri şi suferinţe”.

„Pace las vouă, pacea mea dau vouă; nu precum dă lumea, dau eu vouă. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se spăimânteze”, (Io. 14:27)

spune Domnul, Cel ce este Adevărul, Calea şi Viaţa.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, pp. 171-172)

Acesta a trăit pe vremea împăraţilor Deciu şi Valerian în anii 255 şi se trăgea după neam din Răsărit, fiind fiu al unui oarecare scit ce se numea Gardian. Fiindcă odată a biruit pe barbari, căci se arătase înaintea lui îngerul Domnului şi a insuflat în inima lui îndrăzneală şi bărbăţie, pentru aceasta a fost ridicat la vrednicia de arhistrateg, adică general ori voievod. Dar pentru mărturisirea lui Hristos a stat înaintea lui Deciu şi, fiind legat de patru pari, i-au crestat trupul cu cuţitele şi l-au chinuit în nenumărate chipuri. Iar în cele din urmă a fost adus la Cezareea Capadociei unde i-au tăiat capul. Şi aşa a luat pururea pomenitul cununa muceniciei. Deci era sfântul, când a mărturisit pe Hristos, de douăzeci şi cinci de ani. Voinic la trup, frumos la faţă, galben la păr, care îl împodobea şi firească rumeneală având, care strălucea pe obrazul lui.

Iulian Apostatul a pornit război împotriva perşilor şi a trecut chiar prin Cezareea, pe unde îi era drumul, şi când a ajuns aproape de Episcopia Marelui Vasile a trimis nişte soli la sfântul, să-i trimită atâţia litri de aur şi atâta hrană, pentru cai şi pentru armată. Dar tocmai atunci era o secetă mare şi o foamete în Cezareea şi n-aveau creştinii nici pâine. Sfântul Vasile, văzând că el cere atâta aur, a trimis soli înainte şi le-a spus: „Eu aş vrea să-i trimet, numai că n-avem; poporu-i sărac şi avem atâţia bolnavi şi atâtea mănăstiri şi atâtea biserici”. Când solii i-au dus ştirea lui Iulian, acesta s-a înfuriat straşnic: „Ce-a spus, că n-are? Las’ că merg eu până acolo!”. Şi a venit mai aproape şi a trimis alţi soli, ca să spună să-i trimită negreşit.

Atunci Sfântul Vasile a luat poporul său şi l-a întâmpinat, cinstindu-l după tradiţie, ca pe împăratul Bizanţului, şi fiindcă nu avea alt dar să-i aducă, i-a adus trei pâini de orz, dintr-acelea din care mânca sfântul; căci aşa ceruse împăratul, să-i ducă din cele ce mănâncă el. Deci, primind împăratul darul, a zis slujitorilor lui să-i răsplătească dându-i iarbă din livadă. Sfântul văzând o necinste ca aceasta, a zis împăratului: „Noi, o, împărate, ţi-am adus din cele din care înşine mâncăm, precum ai cerut; iar împărăţia ta, precum se vede, ne-ai răsplătit darul cu cele din care însuţi mănânci”. Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte şi a zis sfântului: „Acum primeşte darul acesta, şi când mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot, şi pe nebunul popor, cel amăgit de tine, îl voi robi; căci necinsteşte pe zeii cărora mă închin eu, şi atunci vei lua şi tu răsplătirea ce ţi se cuvine!”. Astfel înfricoşându-l păgânul împărat, s-a dus în Persia.

Şi s-a dus cu mare mânie, iar Marele Vasile, ştiindu-i furia şi răutatea lui, a adunat tot poporul în biserica Sfântului Marelui Mucenic Mercurie, care era pe un deal, şi a zis: „Să facem multă rugăciune, că împăratul, când se va întoarce înapoi, ne pierde pe toţi, pentru că nu i-am dat aur şi cele ce a cerut”. Poporul ascultă de Sfântul Vasile, că de li s-ar fi cerut ca toţi să moară pentru Hristos, ar fi făcut-o, aşa de mare le era credinţa. Şi au făcut priveghere de toată noaptea şi se rugau cu toţii ca să se potolească furia împăratului. Iar sfântul se ruga înaintea icoanei Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă care era şi chipul Sfântului Marelui Mucenic Mercurie, cu suliţa ca un ostaş, că Sfântul Mercurie a fost ostaş, ca Sfântul Dimitrie şi ca Sfântul Gheorghe.

Şi deodată a văzut chipul Sfântului Mercurie, cel de lângă Prea Curata Născătoare de Dumnezeu, schimbându-se şi făcându-se nevăzut câtăva vreme. Atunci a înţeles Sfântul Vasile că Sfântul Mercurie a fost trimis de Prea Curata Maică a Domnului să se răzbune şi să piardă pe vrăjmaşul lui Dumnezeu, că Iulian Apostatul, de când s-a lepădat de credinţă, nu-l numea pe Mântuitorul altfel decât “Fiul Mariei” şi “Galileeanul”. Şi, într-adevăr, s-a dus Sfântul Mercurie, şi ajungând unde erau oştirile ziua în amiaza mare, s-a ridicat deasupra oştirilor lui Iulian Apostatul. Şi când a văzut Iulian că vine Sfântul Mercurie, strălucind ca soarele, a crezut că-i Hristos şi a strigat la generalii săi :„Veniţi degrabă aproape de mine, puneţi mâna pe săbii, apăraţi-mă!”. Dar aceia nu vedeau nimic. „Dar ce-i, împărate?!”. „Galileeanul, Galileeanul vine, mă omoară, mă urmăreşte în mijlocul taberei mele, nu mă lăsaţi!”. Şi pe când striga îngrozit, Sfântul Mercurie l-a însuliţat în gât, a ţâşnit sângele în sus şi abia a mai putut îngăima: „Ai învins, Galileene… ”

Apoi Sfântul Mercurie într-o clipă s-a întors în biserică. Şi când a venit, poporul a încremenit: chipul s-a aşezat la locul său, iar din suliţa sfântului picura sânge pe peretele bisericii!
Această minune văzând-o poporul, Sfântul Vasile a strigat: „Acum ridicaţi mâinile în sus şi strigaţi cu toţii: Doamne miluieşte! – că a făcut izbândă Hristos, Dumnezeul nostru, împotriva vrăjmaşului Bisericii şi al Său”. Împăratul a fost însuliţat într-o poiană, în mijlocul oştirii sale, şi până azi acea poiană se cheamă poiana Sfântului Mercurie, pentru că acolo a fost junghiat vrăjmaşul adevărului şi al lui Dumnezeu, Iulian Apostatul.