Noutăţi

Viaţa Sfântului Ioan Iacob Românul de la Hozeva Sihastru din Ţara Sfântă (5)

continuare

Printre scrierile Sfântului Ioan s-a găsit aceasta, foarte importantă pentru mântuirea sufletelor: să nu ne facem judecători slujitorilor lui Dumnezeu, conform cuvintelor Evangheliei care zice: “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”. Mt. VII, 5.

În Istoria Bisericească a preaînţeleptului ierarh Meletie spune că după ce s-a terminat cel dintâi Sobor a toată lumea din Niceea, se bucura mult Sfântul Împărat Constantin cel Mare pentru biruinţa Bisericii împotriva celor hulitori. Fiind şi împăratul de faţă la Sobor, i-a cinstit pe Sfinţii Părinţi cu daruri bogate după vrednicie, iar Cuviosului Pafnutie îi săruta împăratul cu multă evlavie ochii cei scoşi şi mâinile lui ciuntite de tirani. De asemenea şi pe toţi ceilalţi mărturisitori îi săruta cu cinste pentru a lua sfinţenie de la ranele lor pe care le-au primit în vremea prigoanei.

Unul dintre părinţii Soborului a dat înscris împăratului nişte jalbe împotriva unor episcopi cu purtări rele. Însă marele împărat Constatin n-a voit nici măcar să citească hârtiile lor şi nici nu s-a interesat cine sunt clericii vinovaţi, ci în faţa tuturor a ars hârtiile, zicând următoarele cuvinte: “Dacă eu însumi aş vedea cu ochii păcătuind pe vreun cleric, atunci l-aş acoperi cu hlamida mea adică cu mantia împărătească”. Sfântul Împărat a căutat prin aceasta să dea pildă la toţi spre a nu vădi păcatele sau neputinţele cele ascunse ale clericilor.

Cei care scot la iveală păcatele sau neputinţele clericilor (preoţilor) se fac prin aceasta defăimători de lege, căci toţi clericii sunt slujitori ai Legii lui Dumnezeu.

Sunt unii creştini care judecă şi nici nu vădesc neputinţele clericilor, dar în schimb se feresc să ia blagoslovenie de la cei cunoscuţi cu neputinţe omeneşti sau pătimaşi.

Iar dacă se întâmplă de plătesc Liturghii, ori se împărtăşesc la asemenea clerici şi pe urmă află că fumează ori se îmbată sau alunecă în alte patimi, atunci creştinii aceştia se căiesc pentru că au cerut Sfinţenia de la cei pătimaşi. Unii ca aceştia, măcar că nu judecă la arătare cu vorba, însă cu lucrul (adică cu purtarea lor) se fac judecătorii Fraţilor, dacă preotul sau arhierul este drept credincios, atunci să fim încredinţaţi că darul Sfântului Duh lucrează prin el orice Taină bisericească oricât de păcătos ar fi el. Numai atunci când este oprit sau caterisit de către sobor ori de către arhierul locului, sau când predică pe faţă vreo credinţă greşită, atunci cu adevărat nu mai lucrează darul Sfântului Duh prin el. Atunci trebuie să te fereşti de asemenea clerici.

În Pateric este un exmplu despre a nu judeca pe slujitorii lui Dumnezeu. Ava Marcu Egipteanul a petrecut 60 de ani neieşind din chilia sa. Şi avea obiceiul, preotul Schitului, de venea să facă Sfânta Liturghie în chilia lui în anumite zile. Diavolul văzând răbdarea bătrânului cea îmbunătăţită, a meşteşugit ca să-l ispitească cu osândirea.

Deci, a îndemnat vicleanul pe un frate oarecarece era îndrăcit ca să meargă la bătrânul ca pentru blagoslovenie. Şi ajungând la pustnic, mai înainte de a rosti alt cuvânt, striga îndrăcitul către bătrânul, zicând:

- Preotul tău are miros de păcat, deci să nu-l mai laşi să intre la tine!

Iar bătrânul cel insuflat de Dumnezeu a zis către el:

- Fiule, toţi oamenii îşi leapădă afară murdăria, iar tu ai adus-o la mine, dar scris este: Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Însă deşi preotul este păcătos, Domnul îl va mântui pe el, căci scris este: şi vă rugaţi unul pentru altul ca să vă tămăduiţi. (Iacob V-5).

După ce a rostit aceste cuvinte, făcând rugăciune, Sfântul bătrân a gonit pe demon din om şi l-a slobozit sănătos.

Iar bunul Dumnezeu, văzând nerăutatea bătrânului, i-a descoperit lui un semn minunat. Şi iată cum mărturiseşte singur, prin însăşi cuvintele lui zicând:

- Când voia preotul să înceapă Sfânta Liturghie, am văzut pe îngerul lui Dumnezeu pogorându-se din cer şi punând mâna pe capul preotului. În clipa aceea s-a făcut preotul un stâlp de foc. Iar eu mirându-mă pentru acea vedere, am auzit un glas zicând către mine:

- Omule, ce te-ai mirat pentru lucrul acesta? căci dacă împăratul cel pământesc nu lasă pe boierii săi ca să stea întinaţi înaintea lui, ci toţi sunt îmbrăcaţi cu slavă multă, atunci cu cât mai mult nu va curăţi puterea cea dumnezeiască pe slujitorii Sfintelor Taine, când stau înaintea Slavei celei cereşti ?

Auzind aceste graiuri, viteazul nevoitor Marcu, mai mult s-a sârguit a cinsti persoanele sfinţite, sporind întru nevoinţele sale. Iată ce daruri minunate primesc cei ce nu osândesc pe clerici.

Viaţa părintelui Ioan este un exemplu viu de urcuş continuu spre desăvârşire şi unire mistică a sufletului cu Dumnezeu.

Prin asceză severă şi-a eliberat sufletul de patimi şi şi-a fortificat firea cu virtuţile cele mai alese, care l-au dus la trăirea cea mai înaltă posibilă puterilor omeneşti de cunoaştere şi iubire.

Muncă titanică a depus ca să extragă din cărţile Sfinţilor Părinţi cele mai esenţiale învăţături folositoare tuturor celor ce le vor citi şi ca să fie mai atrăgătoare le-a pus în versuri, unele deja publicate în cartea Hrană Duhovnicească.

Toate învăţăturile din scrierile părintelui Ioan sunt destinate tuturor celor ce le vor citi şi le vor aplica în viaţă, dar mai ales credincioşilor români de pretutindeni.

În poezia Paza Sufletului se pune în evidenţă rolul pocăinţii (adică al spovedaniei) şi al gândului la moarte.

În poezia Glasul Păstorului Celui Bun se descrie problema “Întrupării şi a Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos”, care ne cheamă pe toţi la El, ca la urmă să ne dea odihnă.

În poezia Dorul Bunicii se vede viaţa Sfântului Ioan, când era mic şi crescut de mătuşa Maria, căreia îi citea din Patimile Domnului. Părintele Ioan de mic a stat la Picioarele Crucii şi cu mintea aţintită la Cel Răstignit, Care l-a ajutat tot timpul până a ajuns la cel mai înalt pisc al transformării dumnezeieşti a fiinţei lui purificate şi iluminate de Duhul Sfânt.

Pline de viaţă şi adâncă simţire sunt şi poeziile de mai jos:

- Mustrarea Tainică de Sus – Pentru Nesimţirea Mea.
– Rugăciuni şi Cugetări Umilicioase (ca a fiului risipitor).
– Glasul Conştiinţei.
– Cele şapte Păcate de Moarte.
– Răstignitorii de Azi la Sfânta Înviere.
– Sabia Durerii.
– Lumina Sfintei Învieri.
– Pe Drumul Crucii.
– Canonisirea Împiedicată de cei Adormiţi.
– Floarea Bisericii din Carhidon.
– Spre Asfinţitul Vieţii Mele.
– Singura Mângâiere Românească.
– Himera Omului Modern.
– Mizeria din Lume şi Cheful celor cu Radio etc.

Scrierile Părintelui Ioan şi viaţa lui reprezintă un bun model de urmat de credincioşii creştini după poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pentru urcuş pe scara valorilor spirituale până la nepătimire şi iubire.

Viaţa Sfântului Ioan Iacob este scrisă de ucenicul lui, schimonahul Ioanichie din Mânăstirea Gheorghe Hozevitul şi pustnic în Mânăstirea Sfânta Ana.

Trebuie să menţionăm aici şi evenimentul întâmplat cu păsărelele cerului, hrănite şi cântate de părintele Ioan în unele poezii ale sale şi care au venit să dea ultimul salut la prohodirea părintelui Ioan. Faptele sunt istorisite de părintele arhimandrit Amfilohie, stareţul Mânăstirii Gheorghe Hozevitul, care a făcut îngroparea părintelui Ioan. Arhimandritul Amfilohie fiind la Atena în anul 1981, în faţa unui grup de credincioşi, admiratori ai părintelui Ioan, printre altele a istorisit şi evenimentul întâmplat cu păsărelele.

Părintele Ioan şi-a cunoscut singur sfârşitul şi l-a scris pe peretele peşterii. Fiind înştiinţat de moartea părintelui Ioan, arhimandritul Amfilohie a coborât la peşteră cu alţi pustnici din pustia Ruva s-au urcat sus cu ajutorul unei scări şi l-au găsit pe părintele Ioan mort pe rogojină, îşi pregătise singur mormântul.

Era cam la orele 10 ziua şi a început prohodirea şi dintr-o dată s-a umplut camera de păsări sălbatice din pustiu, care au început să zboare în toate părţile, aşezându-se pe cărţi, stingând luminile, bătând din aripi deasupra trupului cuviosului Ioan şi aşezându-se pe trupul lui. Părinţii au crezut că le este foame şi au adus mâncare: pâine şi posmag ce erau sus pe stâncă puse de părintele Ioan, dar nu le-au trebuit. După terminarea slujbei, părintele Ioan a fost pus în mormânt şi deasupra acoperit cu scânduri şi pământ şi când operaţia de acoperire a fost gata, toate păsărelele au zburat afară şi s-au împrăştiat în toate părţile, ele au dat ultimul salut celui ce le-a iubit.

După plecarea păsărelelor s-a mai adus pământ şi s-a făcut mortar cu apă şi s-au acoperit bine scândurile, aşa încât mormântul a fost ermetic închis.

<<<< pag 5