Noutăţi

Duminica a XX-a după pogorârea Sf. Duh. Invierea fiului vaduvei din Nain

„Şi văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!”
(Luca 7, 13)
Sfânta Evanghelie ne aduce înaintea ochilor o privelişte mohorâtă şi tristă, căci o mamă îşi duce la groapă singurul copil.
Aceasta era văduvă şi, iată, singura ei nădejde, mângâiere şi sprijin, acum a plecat pe drumul cel fără întoarcere. Ce era oare în sufl etul ei? Cuvintele n-ar putea să cuprindă acea durere de mamă care nu mai putea vorbi cu-al ei fi u iubit.
Dar pe calea tristă călătorea şi Izvorul vieţii, Hristos Domnul. Parcă te cutremuri când auzi aceasta, căci Cel ce are ca veşmânt cerurile, iată că binevoieşte să se facă pentru noi un smerit drumeţ.
Iisus Mântuitorul văzând femeia fără niciun sprijin, o cercetează cu bunătate şi alungă de la ea deznădejdea, frica şi amara suferinţă, înviindu-i copilul. Îi era propriu să facă lucrul acesta, odată ce nu demult tot cu duhul Său de viaţă dătător a luat în mâna Sa ţărână şi din ea l-a plămădit pe om.
Suntem de faţă, dacă ne gândim bine, la un nou act de creaţie. Domnul ne ia martori la restaurarea lumii nu ca simpli spectatori, ci El ne predă ca un pedagog misiunea pe care o avem de îndeplinit împreună. Noi, oamenii, avem menirea de a lucra ca o prelungire a mâinilor de viaţă dătătoare şi dumnezeieşti ale Celui de sus.
Mai minunat este faptul că astăzi vedem pe Cel pe care nimeni nu L-a văzut vreodată.
Dar nu ne este teamă, căci Îl avem printre noi pe Cel necuprins, fi ind cu totul inundaţi de duioşie, milă, har, dragoste şi înţelegere.
Alături de acest gând, parcă-mi răsună în ureche versurile:

La naşterea lumii ai făurit
Distinsul chip al lui Adam
Şi ţărnei duhul i-a dat hram,
Căci astfel Tu ai stabilit.

Când răutatea şi înşelăciunea
Au ruşinat ce-i omenesc,
Tu, marele meşteşugar ceresc
Ai refăcut trupul asemenea.
(Sfântul Ambrozie, „Scrieri”)

Dacă o să căutăm în tolba mărgăritarelor credinţei, ne vom da seama că Hristos aşa cum a venit la văduva din Nain, ne întâmpină şi pe noi pe calea vieţii.
Această realitate o cântă Sfântul Ioan Iacob, în doar câteva versuri:

Tu zdrobeşti puterea morţii,
Viaţa dându-ţi pentru noi.
Ai întins pe Cruce mâna,
Tainic arătând mereu
Că eşti Mirele răbdării
Şi al Milei Dumnezeu.
(Sfântul Ioan Iacob, „Semnele biruinţei”)

Din aceste cuvinte înţelegem că Iisus Mântuitorul se manifestă faţă de noi foarte uman, dar în acelaşi timp această căldură umană, precum şi mila, răbdarea, El le revarsă asupra noastră cu putere dumnezeiască.
Ce personaj din Sfânta Evanghelie, ce se citeşte astăzi, aţi fi vrut să fiţi: oare copilul sau văduva?
Indiferent pe care îl alegeţi, trebuie să vă asemănaţi lor în chip simbolic.
Se cuvine să vă întristaţi duhovniceşte pentru păcatele voastre şi să moară acea parte din voi care iubeşte viaţa pătimaşă, căci numai plânsul ni-l scoate în cale pe Mângâietorul, după cum şi mărturiseşte Scriptura: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4).
Căci, „potrivit Apostolului, credinţa este substanţa celor nădăjduite, iar mângâierea care vine din luminarea Duhului în sufletele care plâng, e o venire a lui Dumnezeu...”, mărturiseşte Sfântul Simeon Noul Teolog în „Cateheze”.
Îl vom afla şi noi pe Hristos, dacă vom plânge. „O, lacrimi, care ţâşniţi din luminarea dumnezeiască, care deschideţi însuşi cerul şi-mi aduceţi mângâiere dumnezeiască!
Unde e mulţime de lacrimi, fraţilor, dimpreună cu o cunoştinţă adevărată, acolo e şi strălucirea luminii dumnezeieşti; iar unde e strălucirea luminii, acolo e şi dăruirea tuturor bunătăţilor şi pecetea Duhului Sfânt sădită în inimă, de unde vin şi toate roadele vieţii” (Sfântul Simeon Noul Teolog, „Cateheze”).
„... cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fi e deplină” (Ioan 16, 24). „... bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22).

Sursa: www.condeiulardelean.ro