Noutăţi
În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată, au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXXII în Omilii la Matei,
– Pentru ce Iisus trage după El pe aceşti orbi care strigau?
– Ca să ne înveţe, şi cu acest prilej, să fugim de slava lumii. Şi, pentru că era aproape de casa Sa, i-a dus înăuntru, ca să-i vindece îndeosebi. Lucrul acesta se vede şi de acolo că le-a poruncit să nu spună nimănui nimic .
Nu mică este acuzaţia pe care aceşti orbi o aduc iudeilor; ochii le sunt betegi şi cred în Hristos numai din auzite; iudeii văd minunile, vederea le dă mărturie de cele săvârşite, şi ei fac cu totul dimpotrivă. Uită-te şi la râvna celor doi orbi! O arată şi strigătul şi rugămintea lor! Nu s-au apropiat de Iisus orişicum, ci strigau tare şi nu cereau nimic altceva decât milă. Îl numeau „Fiul lui David”, pentru că numele acesta li se părea nume de cinste. În multe locuri şi profeţii numeau aşa pe împăraţii iudeilor, când voiau să-i cinstească şi să-i arate mari.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXVIII în Omilii la Matei
(…)
Când Domnul S-a coborât pe uscat a urmat o altă minune şi mai înfricoşătoare. Nişte îndrăciţi, care umblau de colo-colo ca niște fugari, văzându-L pe Stăpân au zis: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici înainte de vreme ca să ne muncești pe noi?” (Matei 8, 29). Pentru că mulţimile Îl numeau pe Hristos om, au venit demonii ca să-I proclame Dumnezeirea Sa! Cei care nu văzuseră marea înfuriată și iarăşi potolită auzeau acum pe demoni strigând ceea ce strigase marea prin potolirea ei. Apoi, ca să nu se creadă că strigătul lor este lingușeală, demonii mărturisesc propria lor suferinţă, spunându-I: „Ai venit aici înainte de vreme ca să ne munceşti?”. Demonii mărturisesc mai întâi duşmănia lor faţă de Hristos, ca să nu fie bănuitoare rugămintea lor de mai târziu, de a le da voie să intre în turma de porci. Prezenţa lui Hristos îi făcea să sufere cele mai groaznice chinuri, erau biciuiţi în chip nevăzut, erau frământaţi mai mult decât marea, erau chinuiţi, erau munciţi. Pentru că nici un om nu îndrăznea să se apropie de ei, Hristos se îndreaptă spre ei. Evanghelistul Matei spune că demonii I-au zis Domnului: „Ai venit aici înainte de vreme ca să ne munceşti pe noi?”. Ceilalţi evanghelişti au adăugat că L-au rugat şi I-au cerut să nu-i arunce în adânc (Marcu 5,10; Luca 8, 31). Gândeau că le şi stă înainte munca veşnică şi se temeau că aveau să fie daţi pedepsei chiar în clipa aceea.
Paza minții este de mai multe feluri. Întâi trebuie să ne păzim mintea de închipuri pătimașe. Al doilea, să ne păzim mintea de orice gând păcătos. Al treilea, să chemăm neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos în ajutor. Al patrulea, să ne aducem aminte neîncetat de moarte, spre a nu greși înaintea lui Dumnezeu (Filocalia IV, op. cit. p. 45). Nimeni nu-și poate păzi mintea de gânduri rele și de închipuiri pătimașe de nu va avea pururea în mintea sa rugăciunea neîncetată. Despre aceasta zice Sfântul Isihie Sinaitul: "Paza minții și rugăciunea se susțin una pe alta. Căci paza minții vine din rugăciunea neîncetată, iar rugăciunea, din paza minții și din atenția cea mare". Continuare»
Cuviosul Paisie Aghioritul s-a născut în Farasa Capadociei – Asia Mică, la 25 iulie 1924. Este unul dintre cei mai iubiţi părinţi care au vieţuit în Sfântul Munte Athos. Pe 12 iulie 1994, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat la mănăstirea din Suroti, lângă Tesalonic, potrivit dorinţei sale.
Copilăria
Sfântul Paisie s-a născut în Farasa din Capadocia cea născătoare de sfinți, pe 25 iulie 1924, în ziua pomenirii Sfintei Ana. Cuviosul Arsenie l-a botezat cu numele său, însoțit de binecuvântarea sa, deoarece a văzut mai dinainte că va deveni călugăr, așa cum s-a și întâmplat.
Persoana care, după Cuviosul Arsenie, i-a influențat în chip binefăcător toată viața a fost mama sa, către care simțea o deosebită dragoste și o ajuta cât de mult putea. De la ea a învățat smerita cugetare. Ea îl sfătuia să nu își dorească să învingă colegii la jocuri, ca apoi să se mândrească, nici să nu urmărească să treacă primul linia de sosiri la alergări, căci, așa cum spunea ea, același lucru era dacă ajungea primul sau ultimul.
Pe lângă aceasta, l-a învățat și înfrânarea. Îl sfătuia să nu mănânce înainte de ora mesei. Iar încălcarea acestei reguli o considera desfrânare. L-a ajutat de asemenea să dobândească simplitate, hărnicie, spirit gospodăresc.
CUVÂNT DE LAUDĂ APOSTOLULUI PAVEL
„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar” (I Corinteni 15, 10)
Ce este omul, cât de mare este nobleţea firii noastre şi de câte virtuţi mari este capabilă această făptură-omul – nimeni nu a arătat mai bine decât Apostolul Pavel.
El stă acum de faţă cu glas mare spre a răpune pe toţi pârâşii firii, spre a apăra pe alcătuitorul firii, spre a ne încuraja la fapta cea bună şi spre a astupa gura clevetitorilor care mint, spunând că firea omenească nu este capabilă de nici un bine. Pavel nu a primit o altă fire decât noi, nu a dobândit alt suflet, nu a locuit în altă lume, şi, cu toate acestea, a întrecut cu mult pe ceilalţi oameni.
Mai întâi, acest Apostol nu s-a înspăimântat de nici o pătimire, de nici un necaz care i s-a întâmplat pentru fapta bună şi pentru dreptate, ci cu bucurie s-a supus tuturor necazurilor şi le-a numit pe acestea „vremelnice şi uşoare” (II Corinteni 4, 17). Dar încă şi mai vrednic de mirare este că el a făcut toate acestea fără să urmărească vreo răsplătire.
Noi nu suportăm niciodată nici un fel de osteneală şi necaz, fără să aşteptăm răsplătire; el însă le-a luat asupra lui fără răsplată, cu bucurie şi cu dragoste, şi nu s-a tânguit de slăbiciunea trupească, nici de mulţimea treburilor, nici de tirania trupului, nici de nimic altceva.
In toate zilele el se făcea mai râvnitor, şi cu cât primejdiile îl împresurau mai mult, cu atât el devenea mai curajos. Aceasta a arătat-o el însuşi, prin cuvintele: „ Uitând cele din urma mea şi tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3, 14). Şi când moartea îi stătea înainte, el îndemna pe alţii să se bucure cu dânsul, scriind către filipeni: „Bucuraţi-vă şi fericiţi-mă” (Filipeni 2, 18). El sălta de bucurie pentru primejdii, pentru pătimiri şi ocări de tot felul.
Continuare»
Nimeni, care nu este bun, nu poate nădăjdui după moarte o soartă bună, chiar de ar număra mii de sfinţi între strămoşii săi, căci fiecare, zice Apostolul, „va lua după cum a lucrat în viaţa cea trupească, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10).
„Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere si cu slavă multă” (Lc. 21, 27). Gândirea la iad şi la împărăţia cerului trebuie să ne ferească de păcat. „Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10).
Să ne înfăţişăm, rogu-vă, înaintea scaunului Judecăţii lui Dumnezeu, ca şi cum El ar sta înaintea noastră, ca şi cum Judecătorul ar fi aşezat pe dânsul şi ca şi cum toate faptele noastre ar fi descoperite. Aşa, noi trebuie nu numai să ne arătăm înaintea acestui scaun de judecată, ci vom fi înaintea lui cu totul dezveliţi.
Continuare»
Ideea şi vrednicia smereniei
Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (I Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim, 1, 15).
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi, şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului si ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.
Continuare»
Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sînt?
Nu s-a aflat să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decît numai acesta ce este de alt neam?
(Luca 17, 17-18)
Iubiţi credincioşi,
După cum mulţumirea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu îi aduc omului laudă, fericire şi binecuvîntare, tot aşa şi cei nemulţumitori şi nerecunoscători faţă de binefacerile lui Dumnezeu, au primit de la El aspre pedepse vremelnice şi veşnice. Nerecunoştinţa şi nemulţumirea omului faţă de binefacerile lui Dumnezeu se socoteşte ca o nebunie înaintea Lui. Acest lucru îl putem înţelege luminat din cuvintele Sfintei Scripturi care, arătînd nemulţumirea poporului iudeu faţă de atîtea binefaceri primite de la Dumnezeu, îl numeşte nebun cînd zice: Acest popor este nebun şi neînţelept. Şi, mustrînd nemulţumirea poporului, zice: Oare nu Acesta este Părintele tău care te-a zidit pe tine? (Deuteronom 32, 6). Apoi, arătînd nerecunoştinţa şi nemulţumirea poporului iudeu pentru binefacerile pe care le-a primit, zice: Oare acestea răsplătiţi Domnului?
După ce le arată binefacerile cele mari ce le-a făcut Dumnezeu cu ei, atît de nerecunoscători şi nemulţumitori, care au părăsit pe Dumnezeu şi s-au închinat diavolilor prin idolii lor, le zice: Jertfit-au diavolilor şi nu lui Dumnezeu, dumnezeilor pe care nu i-au ştiut. Şi iarăşi le zice: Pe Dumnezeu Cel ce te-a născut L-ai părăsit şi ai uitat pe Dumnezeu Cel ce te hrăneşte (Deuteronom 32, 17-18).
Continuare»
În Biserica lui Hristos preoții propovăduiesc cel mai mult cuvântul lui Dumnezeu pentru că sunt toată viața în mijlocul credincioșilor. Ei sunt martorii vieții noastre de la naștere și până la moarte. Ei sunt părinții duhovnicești ai satelor și parohiilor noastre. De felul cum preoții de parohie își îndeplinesc misiunea lor apostolică, de felul cum stăpânesc sfintele slujbe, în frunte cu Sfânta Liturghie, și de felul cum propovăduiesc cuvântul Sfintei Evanghelii și, mai ales, cum își duc viața în marea familie a credincioșilor noștri ortodocși, depinde mântuirea lor și a păstoriților lor.
Atâta dulceaţă avea în cuvânt şi atâta mângâiere, că nu-l părăsea lumea nicăieri unde se ducea. Fiind slab la trup, vorbea până cădea jos. Şi zicea: „Lăsaţi-mă, că mor!”. Şi ei ziceau: „Măcar pe un scaun să stai, măcar culcat, numai să ne vorbeşti!”, atâta era de îndulcit poporul de cuvintele lui.
Astăzi, Sfânta Biserică Sobornicească prăznuieşte pe cel mai mare ierarh al Bisericii, pe stâlpul cel de foc, pe gura cea de foc a Duhului, pe Marele Vasile, cum aţi auzit poate azi, cântându-se la dumnezeiasca Liturghie.
El a fost cel mai ager la minte şi cel mai sfânt şi mai prevăzător cu mintea dintre ierarhi. Toate soboarele ecumenice şi locale care s-au ţinut, în diferite vremi şi locuri, au ţinut seama de autoritatea canoanelor lui.
Toţi l-au citit, mii de sfinţi şi de ierarhi au păzit hotarele puse de el. Pentru ce? Sfântul Vasile a fost ochiul Bisericii şi a rămas ochiul Bisericii până la sfârşitul veacurilor.
Continuare»
Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pămîntul peştera, Celui neapropiat, aduce.
Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut
Prunc tînăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci. (Condacul praznicului)
Iubiţi credincioşi,
Încă de la începutul lumii simţite şi văzute, Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu i-a mîngîiat pe strămoşii noştrii Adam şi Eva, care căzuseră în păcate, cu nădejdea izbăvirii şi mîntuirii, făgăduindu-le un Răscumpărător. A căzut mai întîi femeia în păcat şi s-a făcut pricină de moarte şi lui Adam şi la tot neamul omenesc. Adam, aducîndu-şi aminte de cuvintele lui Dumnezeu pe care le-a zis către el, că în ziua cînd veţi mînca din pomul oprit, cu moarte veţi muri (Facere 2, 17), era foarte întristat şi deznădăjduit, căci credea că îndată va muri şi el şi femeia lui. Dar, auzind de la Dumnezeu cuvîntul pe care l-a zis către şarpe că sămînţa femeii va zdrobi capul şarpelui (Facere 3, 15), a înţeles că nu va muri îndată, ci mai are de trăit şi va naşte fii.
Deci, înţelegînd că prin sămînţa femeii se va izbăvi din tirania şarpelui, s-a bucurat şi din covîrşitoarea bucurie ce a luat această tainică înţelegere, a numit pe soţia sa "Eva", adică viaţă (Facere 3, 20). Şi acest lucru l-a făcut strămoşul nostru Adam pentru două pricini: mai întîi avea să fie maica tuturor celor vii (Facere 3, 20); iar al doilea, că din ea, prin Fecioara Maria, avea să se nască Iisus Hristos viaţa noastră, Care face vii pe toţi cei omorîţi cu păcatele, dar care cred în El.
Continuare»
Deci fericiți și de trei ori fericiți sunt acei oameni care se întorc către Dumnezeu cu adevărată pocăință, părăsind păcatele. Că dacă Botezul este spălare de păcate și sfințire pentru om (I Corinteni 6, 11), tot așa și pocăința adevărată este curățire și spălare de păcate, care face pe om renăscut și reînnoit înaintea lui Dumnezeu.
Iubiți credincioși,
Întrucât cu mila lui Dumnezeu suntem în ajunul prea luminatului praznic al Nașterii Domnului, ne-am gândit să vorbim astăzi despre nașterea noastră cea duhovnicească. Fără de aceasta nici un creștin nu poate să se mântuiască, după cuvântul Mântuitorului care zice: “De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Fiindcă, “ce este născut din trup, trup este, și ce este născut din Duh, Duh este” (Ioan 3, 6).
Continuare»
„Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta de alt neam?” (Luca 17, 18)
„…Omul este cea mai desăvârşită făptură pe care a creat-o Dumnezeu pe pământ. Este coroana creaţiei lui Dumnezeu. Din acest motiv toată dragostea şi grija lui Dumnezeu se îndreaptă spre el. Pronia lui Dumnezeu asigură omului toate cele necesare vieţii: aerul, pe care-l respiră, apa, pe care o bea, lumina, care-l luminează, copacii şi plantele, care-l hrănesc, păsările, care-i cântă, marea, care-l răcoreşte, uscatul, unde trăieşte şi propăşeşte. Închipuiţi-vă ce s-ar întâmpla (să presupunem!), dacă ar lipsi aceste bunuri zilnice, pe care Dumnezeu le oferă gratuit şi celui mai sărac om. Dacă, de pildă, s-ar fi stins soarele, cum s-a stins în ziua răstignirii lui Hristos; atunci, întreaga D.E.I. să funcţioneze, n-ar putea înlocui nici pentru puţin timp lumina naturală. Gândiţi-vă iarăşi: Ce s-ar întâmpla, dacă râurile şi izvoarele ar seca? Omul ar suferi după un pahar de apă.
Spun unii că astronautul american, care a ajuns şi a călcat primul pe lună, a însetat şi, pentru că acolo nu există nici măcar o picătură de apă, astronautul a spus: „Ah, Dumnezeul meu, când mă voi întoarce pe pământ să deschid robinetul casei mele să beau!… Putem să spunem că înotăm la propriu în marea nesfârşitelor binefaceri ale lui Dumnezeu.
Să lăsăm tot păcatul şi să ne pocăim de păcatele noastre. Creşteţi-vă copiii în frica Domnului, rugaţi-vă mai mult şi veniţi la biserică, la cina cea mare a Mântuitorului Hristos. De vom face aşa şi pe pământ vom fi fericiţi şi mulţumiţi şi în cer cu îngerii, cu sfinţii şi cu Însuşi Hristos vom cina.
„Chemarea lui Dumnezeu este veşnică mai înainte de facerea lumii” (Efeseni 1, 4; 3, 11; II Tesaloniceni 2, 13; II Timotei 1, 9).
Iubiţi credincioşi,
Pilda Sfintei Evanghelii, ce s-a citit astăzi, ne vorbeşte în chip tainic despre chemarea lui Dumnezeu la cina cea mare, care este Împărăţia lui Dumnezeu. Chemarea sau vocaţia, „este o strigare tainică din partea lui Dumnezeu, prin care cheamă sufletele să vină la El” (Dicţionar al Noului Testament, op. cit., p. 4).
.jpg "Sf. M. Mc. Iacov Persul")
Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul a fost dregător la curtea regelui perşilor, Isdegherd I (399-420). Creştin de la strămoşi, de neam cinstit şi luminat, el îşi luase soţie creştină şi vieţuia în bogăţie şi în cinste, fiind foarte preţuit de regele perşilor, care l-a rânduit mai-marele palatelor sale. Toate acestea erau şi o mare primejdie pentru sufletul său şi a avut prilejul să vadă singur cât de uşor poate cădea în păcat cel ce se lipeşte prea mult de comorile pământeşti.
Astfel, înşelându-se cu toate aceste binefaceri şi cinstiri, când regele a deschis război contra creştinilor, Iacob a căzut de la credinţa în Hristos şi a adus jertfe idolilor, închinându-se lor împreună cu regele.
Aflând de această lepădare, mama şi soţia lui Iacob s-au îndepărtat de el, arătându-i, prin scrisori, păcatul greu pe care-l săvârşise, pentru că a ales mai mult dragostea regelui, decât dragostea lui Hristos şi, pentru o slavă trecătoare, a ales osânda ruşinii veşnice. Continuare»Pagina 1 din 107 > 2 3 4 5 6 7 8 9 10 >>
