Noutăţi

Martiriul – Temelia monahismului ortodox - Arhim. Emilian Simonopetritul

Ieroschimonahul Efrem Katunakiotul si Arhimandritul Emilian Simonopetritul

Dacă ar fi să analizăm conţinutul unul suflet doritor de linişte (heisychia), cu siguranţă ca am găsi în el mai mulţi factori care completează, influenţează şi formează chemarea către viaţa monahală. Să menţionăm doar câţiva: 1) Pocăinţa, un dor mistuitor sau o nevoie a sufletului un simţ al naivităţii, al caracterului iluzoriu şi întunecat al obiectelor şi fenomenelor, mai exact al lucrurilor după care tânjim, al întregii noastre lumi care nu este altceva decât o imagine sau o amintire a alteia – pământul vieţii adevărate. 2) Dragostea de Dumnezeu, – o preferinţă pentru Împărăţia Sa de dragul Căreia, totul – atunci când e vorba de a câştiga pe Dumnezeu pentru sine – e văzut ca praf si pulbere, chiar acele lucruri care sunt sfinte şi binecuvântate de Biserică, precum soţul sau soţia, căsătoria şi copiii, participarea la viaţa, lucrarea sau comunitatea Bisericii în lume, sfătuirea, milostenia, preoţia, pe scurt, toate convenţiile şi obligaţiile pe care le avem în societate. Nu întâmplător sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, interzice monahului să-şi dorească preoţia. Milostenia este un păcat mare pentru monahul care se complace în ea. Sfătuirea e văzută ca părere de sine, egoism. Astfel, putem vedea cum monahismul e aşezat într-o cu totul altă poziţie faţă de cea a restului trupului Bisericii, el suferă o continuă schimbare îndreptată către o lume cu totul deosebită, o comunitate diferită. O aplecare către singurătate, retragere şi înstrăinare (xeniteia), alături de un dor către desăvârşire şi îndumnezeire ambele existând în fiecare suflet ce tânjeşte după singurătate. Sigur, putem aminti multe alte calităţi legate fie de cunoştinţe, educaţie sau comportament – toate nefăcând altceva decât să deosebească viaţa şi activitatea acelora ce trăiesc o viaţă monahală.

Totuşi, acel element special – întotdeauna prezent în întregime în vocaţia monahală, în mod limpede şi stăruitor – stimulează sau însufleţeşte întreaga fiinţă ce se doreşte după viaţa monahală este atitudinea martirului, aplecarea către suferinţă, răbdare întru jertfirea de sine sau chiar moartea de dragul dragostei lui de Dumnezeu, exprimându-şi în acest mod cele mai profunde aspiraţii ale sufletului către Dumnezeu pe Care Îl caută fără încetare. Astfel, putem spune că cel ce se apropie de viaţa monahală o face pentru a deveni martir, prin efort şi suferinţă, prin lacrimi şi răbdare (sau, cum spunea unul din bătrânii noştri atoniţi: “prin multe suferinţe”), pentru a se proba prin ispite, în osteneli, mai mult; în închisori, mai mult; sub lovituri, fără număr (atât de la oameni cât şi de la demoni); la moarte, adeseori (Cor. 11: 23 şi urm.).

MARTIRIUL: TEMELIA VOCAŢIEI MONAHALE

De ce, totuşi, este martiriul elementul principal al vocaţiei monahale? Voi menţiona doar trei motive alese din multe altele, pentru a nu depăşi limitele stabilite pentru această discuţie.

Rolul durerii

Dintru început, după Cădere, omul şi-a dat seama şi a experiat faptul că ceea ce părea a fi un blestem – şi anume hotărârea lui Dumnezeu ca el să să-şi câştige pâinea prin sudoarea frunţii sale, să nască în dureri şi să redescopere raiul prin multe necazuri (Fapte 14: 22) – era în fapt ascunderea iubirii lui Dumnezeu, care ascundere era o cale şi un mijloc pentru cea de-a doua creare a omului, pentru reînnoirea celui ce căzuse care murea pe zi ce trece. Ajungând la o oarecare maturitate, omul a recunoscut în suferinţele sale, în sudoarea muncii sale şi chiar în moartea sa faptul că durerea sa conţinea un mod de a fi, o posibilitate vie de a se descoperi în faţa lui Dumnezeu, mărturisindu-I dorinţa sa de îndumnezeire pierdută. Cu alte cuvinte, omul nu a găsit o altă cale mai bună de a-şi exprima dorul său după îndumnezeire decât prin suferinţa pentru numele lui Dumnezeu. Prin fire omul doreşte să ajungă un dumnezeu. Dar singurul mod prin care el poate să se restaureze pentru a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu este jertfa – un limbaj plin de viaţă şi de suferinţă pentru Hristos, întru dobândirea Împărăţiei Sale. Astfel suferinţa devine un factor necesar sufletului uman, un element înnăscut, instinctiv chiar materia primă prin care ne construim relaţia cu Dumnezeu. Sufletul nu se poate apropia de Dumnezeu decât prin suferinţe, încercări, ispite… Numai prin acestea Îl poate iubi mai mult pe Dumnezeu devenind tot mai dependent de El. Din acest motiv putem afirma – iconomic vorbind ( cf. şi expresiei Sfântului Grigorie din Nazians şi a vieţii Părinţilor în general) – că Dumnezeu nu vindecă sufletul mai bine prin nici o altă metodă cât prin durere, osteneală şi ispite pentru a ne dărui viaţă în schimbul morţii noastre de bună voie.

Prin urmare, aşa cum nu a existat vreodată vreun suflet iubitor de Dumnezeu care să nu sufere durerile naşterii, cu atât mai mult se cuvin acestea vocaţiei lui monahale, ca unul ce suferă o naştere feciorelnică în pântecele Duhului mântuirii! Aşa se întâmplă cu cel care se doreşte după o viaţă ascetică – nu-şi îngăduie nici o odihnă pe calea sa, dar – dorindu-şi propria desăvârşire, se angajează în nevoinţe şi mai mari, în osteneli şi mai grele. Conştiinţa lui martirică este atinsă cu uşurinţă, umplută de bucurie şi de mulţumire ea trece şi la suferinţe extreme, este bucuria suferinţei ce alternează cu suferinţa pentru bucurie; în felul acesta, el se străduieşte încet, dar cu bucurie, a împlini orice nevoinţă şi a-L câştiga pe Hristos pentru sine.

Vedem monahi angajându-se în cele mai istovitoare munci. De exemplu: Sfinţi care se străduiesc să treacă prin cele 40 de zile de post fără a dormi, aşteptând un înger pentru a-i determina în oarecare fel să guste ceva. Vedem călugări atoniţi mâncând un oscior de peşte pentru a se conforma binecuvântării praznicale. Vedem monahi, atât astăzi cât şi în trecut, care zi şi noapte nici nu se aşează nici nu se întind pe pat, până ce picioarele lor se revoltă, cu toate acestea nu suferă nici o durere. Aceasta este tendinţa firească a fiinţei umane care gustă din bucuria întristării – desfătarea duhovnicească (nu psihologică) a durerii. Acel suflet merge pe o cale dureroasă pentru ca prin ea să apară înaintea lui Dumnezeu pe Care Îl iubeşte pentru a trăi (din) iubirea Lui. Putem foarte uşor să observăm acest fenomen în existenţa noastră de zi cu zi.

Martiriul

Temelia duhovnicească pe care şi-a câştigat-o îl va duce în continuare către martiriul propriu-zis; din acest moment începe să se înalţe către Dumnezeu şi să trăiască monahismul pe o “cale evlavioasă”, să ducă o “viaţă filosofică” a participării la viaţa dumnezeiască. Şi dacă acest dor de a-şi exprima dragostea sa pentru Dumnezeu prin suferinţă, îi apare în suflet gata făcut sau înfăşat, totuşi nu va rămâne în acest stadiu ci va creşte neîncetat devenind chiar un “uriaş” ca unul ce trăieşte din viaţa monahală. Ceea ce vreau să spun e că temelia sa creştină, duhovnicească îl va conduce în mod inevitabil la iubirea de suferinţă întru martiriu.

Când a suferit, fiind martirizat prin moartea Sa pe Cruce, Hristos a devenit “modelul” nostru (I Pt. 2. 21), noi am fost făcuţi demni de a împlini lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Său (Col. 1: 24); prin suferinţele Lui, prin reamintirea lor, noi le facem într-un fel anume prezente sau contemporane în Biserică ca unele ce sunt încă pricinuitoare de restaurare, viaţă şi mântuire.

Domnul nostru l-a chemat pe Pavel la apostolat ( aşa cum a făcut-o şi cu ceilalţi) arătându-i tot ce avea de suferit (Fapte 9: 16), demonstrând în acest fel că Pavel n-ar fi putut fi ucenicul şi Apostolul fără să sufere de dragul Său. Apostolul îşi arată întotdeauna suferinţele ca o dovadă clară a apostolatului său, a sincerităţi şi a dragostei de Dumnezeu. Suferinţele sale sunt pline de un har care pecetluieşte credinţa sa în Hristos. Cu adevărat, noi nu suntem numiţi creştini doar pentru faptul că credem în El ci şi pentru că suferim pentru El. Prin urmare, suferinţa e aceea care îmbunătăţeşte sau completează credinţa noastră; ea e dovada umanităţii noastre îndumnezeite, altfel vom fi incapabili de a-L iubi şi sluji pe Dumnezeu.

Apostoli şi-au pecetluit apostolatul prin moarte martirică, de pildă Iacob, primul care a murit, Andrei cel întâi chemat, la fel primul diacon – Sfântul Ştefan. După Sfântul Ioan Scărarul, monahul e văzut ca unul ce “mărşăluieşte pe linia primilor martiri”. Înainte de Apostoli, Ioan Înaintemergătorul Domnului, numit de Ieronim Conducătorul anahoreţilor, fusese deja martirizat, deja urmase calea profeţilor de dinaintea lui. Aceia care în Vechiul Testament au suferit strâmtorări prin munţi, peşteri şi prin crăpăturile pământului (Cf. Evr. 11) au devenit prototipul monahilor. Ei sunt, cum s-ar spune, monahi înainte de monahism şi sunt lăudaţi de Scriptură pentru că şi-au petrecut viaţa cu atitudinea şi curajul martirului. Eleazar a fost numit om sfânt atunci când a murit în chinuri cu demnitate”(4Mac. 6:30). Ca şi ceilalţi creştinii, încă de la început monahii studiază zilnic Vechiul Testament şi citesc Psaltirea care le insuflă căutarea lui Dumnezeu, de dragul Căruia sunt ucişi toată ziua, fiind socotiţi ca nişte oi de junghiere (Ps. 43: 24). Ei sunt hotărâţi să-L caute pe Dumnezeu cu tot cugetul lor care însetează de Dumnezeul cel viu (Ps. 42. 2), fapt ce pricinuieşte o ascuţime a suferinţei, un neostoit dor martiric, o neîncetată subţiere a sufletului. Fiind lipsit de Dumnezeu sufletul său aleargă ca un vânător pentru a se înfăţişa înaintea Nevăzutului Dumnezeu Care sigur nu leapădă lacrimile pe care monahul le are ca hrană zi şi noapte de dragul Său.

Credinciosul citeşte zilnic în Psaltire despre munţii şi toată întinderea pământului care se veselesc de Faţa lui Dumnezeu, despre dealuri şi pustietate de unde vine ajutorul Său, aşa ca în descoperirea despre femeia – imagine a Bisericii şi a fiecărui suflet – care născuse Pruncul (Apoc. 12: 13 şi urm.) şi căreia i s-au dat două aripi ale vulturului celui mare ca să zboare în pustie la locul ei. De aceea, ne putem întreba cum poate fi atât de dificil pentru el să-L caute pe Dumnezeu dedicându-se Lui pentru a se înfăţişa înaintea Lui împreună cu munţii şi pustietatea, îmbrăţişând toate ispitele şi ostenelile vieţii pustniceşti ori să vadă această pustietate ca un loc şi o cale a martiriului său?

Din chiar primele momente ale întemeierii Bisericii în această lume, era cu totul firesc pentru creştinii care doreau să cunoască Scriptura şi lumina desăvârşirii evanghelice, fiind doritori să ia crucea lui Hristos şi moştenirea Împărăţiei Cerurilor, era firesc ca ei să dorească să fie alături de locuitorii pustiului. Voiau să fie ca fecioarele ce-I urmează Mielului oriunde Se va duce ( Apoc. 14: 4) şi să se deosebească de lume de la bun început, fie spaţial fie prin modul lor de viaţă iar mai târziu, pe măsura creşterii lor în iubire şi-n maturitate duhovnicească, de chiar sinea lor, fiind în acord cu spusa Sfântului Pavel: lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume (Gal. 6: 14).

Vocaţia monahală e deodată o stare a minţii iubitoare de pustietate şi o conştiinţă a dragostei întru martiriu. Acestea două se nasc şi cresc împreună. Le-am putea imagina ca floarea şi fructul propovăduirii evanghelice. Mulţi şi-au pus libertatea în slujba alegerii şi căutării căii “mai directe” a vieţii creştine dându-se pe ei dumnezeieştilor nevoinţe ascetice de dragul lui Hristos. Din acest motiv era cât se poate de firesc ca Biserica – de vreme ce în secolul patru recunoscuse viaţa monahală ca fiind întemeiată pe libertate şi organizare – să-i privească pe monahi ca pe nişte fii “aleşi” şi să se intereseze în mod special de miile de asemenea iubitori de Dumnezeu şi virtuoşi atleţi ai lui Hristos, arătându-şi grija maternă pentru modul lor de viaţă de imitare a îngerilor şi contribuind din plin la dezvoltarea ei. Vedem cum, în esenţă, monahismul este foarte vechi. Datează chiar din momentul în care Fiul a dat mărturie despre – şi a fost martirizat pentru – Tatăl ori cel mai târziu din vremea când Biserica lui Hristos a fost întemeiată pe temeliile Crucii iar martiriul a fost o notă dominantă în lucrarea membrilor ei. Temeliile duhovniceşti ale primilor creştini şi tradiţiile în care s-au ancorat i-au îndemnat la un martiriu ce urma să fie împlinit în mod local: în munţi peşteri şi mănăstiri. Pe scurt, conştiinţa lor martirică îi îndemna să săvârşească ceea ce este plăcut lui Dumnezeu.

Monahii ca urmaşi ai martirilor

Persecuţiile conduse de Imperiul Roman au contribuit în mare măsură la dezvoltarea principiului martiric în monahism. Monahismul răsăritean nu avea alte scopuri decât căutarea, descoperirea, cunoaşterea, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea cu El. Numai în felul acesta poate fi cineva îndreptăţit să dialogheze cu Dumnezeu. În Vechiul Testament Dumnezeu îi cere lui Iov : Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri (Iov 38: 3). Un om lipsit de curaj care caută să trăiască în confort nu poate dialoga cu Dumnezeu. În acelaşi duh, Sfântul Atanasie le spunea fecioarelor sale în mod categoric: “Alungaţi teama”pomenind şi de faptul că Biserica încredinţează aceleaşi lupte şi osteneli atât femeilor cât şi bărbaţilor.

Persecuţiile le-au dat credincioşilor posibilitatea să-şi pecetluiască dorul lor arzătoare către Dumnezeu cu martiriul sângelui. Acesta a fost primit ca pe un dar de la Dumnezeu ca o dobândire a unor puteri dumnezeieşti care au întărit slăbiciunea umană, ca o slavă şi cinste dată lor din infinita Lui dragoste pentru umanitate, ca o ocazie unică de a-şi deschide sufletele către o viaţă către adevărata realitate, ca o trezire dintr-un vis şi ca o trecere de la stricăciune la veşnicie. Martiriul sângelui le-a asigurat o mântuire sigură şi imediată – primirea efectivă a lui Dumnezeu. Sângele s-a vărsat pe mormântul Bisericii iar aceasta a dat naştere sfinţilor. Mai mult decât orice altceva persecuţiile au devenit viaţa fiilor săi; prin vărsarea sângelui ei au moştenit cerul.

Cu toate că a recunoscut tragismul demonic al persecuţiilor, Biserica s-a îmbrăcat cu lumina martirilor devenind tot mai puternică. În aşa numita Liturghie a Apostolilor ea îndeamnă oamenii să-şi amintească în mod special de Sfinţii Martiri pentru a se învrednicii şi ei de “a participa la luptele lor”. Biserica e încredinţată de faptul că: “Acolo unde este Duhul Sfânt, în mod inevitabil urmează persecuţii şi lupte care apar ca nişte umbre” şi invers: Unde este martiriul acolo este şi Duhul.

Când din mila lui Dumnezeu persecuţiile au încetat, sufletele înflăcărate de dragostea lui Dumnezeu s-au îndreptat mai mult sau mai puţin către viaţa ascetică. Aşa cum spunea Sfântul Isaac Sirul, ceea ce martirii au realizat într-o singură zi, primind ceea ce ştiau că vor primi în mod sigur – cununa mucenicească, monahii la rândul lor realizează prin post priveghere într-o singură seară, pentru slava lui Dumnezeu şi în aşteptarea bucuriei parusiace; prin aceasta ei sunt chemaţi la “un martiriu nevăzut”, pe care-l îndură zi şi noapte într-o linişte cum numai Biserica le poate oferi, ca una ce e ferită de orice oprimare.

Iar acum, după toate persecuţiile, oriunde apar părinţi potriviţi a fi călăuzitori spre Hristos, acolo înfloresc nenumărate comunităţi de monahi şi monahii.

Martiriul zilnic al monahilor este efectiv o participare la moartea lui Hristos, îndurând suferinţe ca unii ce sunt nişte eroi ai credinţei . Prin aceasta ei pot pretinde dreptul la o parte din slava sfinţilor. Mijloacele acestui martiriu sunt ascultarea şi asceza. Ele presupun lupte de diferite tipuri precum tăierea voii şi practicarea smereniei. Chilia este arena de luptă. Monahii care “cred în moarte ca trecere la viaţa cea adevărată”, luptă ca nişte oameni morţi într-o lume care e ca un “mormânt înainte de mormânt”şi o acceptă ca pe arena lor.

Toţi aceşti “oameni care îşi au sângele în mâinile lor”, au fost întotdeauna veneraţi de mulţimea oamenilor. Ei reaprind credinţa lor, le întăresc sufletele şi-i ridică să slujească Domului Care îi va învrednici să “dănţuiască cu martirii şi să vorbească cu îngerii”.

Deşi nu pare să implice vărsarea sângelui, martiriul vieţii monahale este în mod evident o urmare a vocaţiei monahale. Este împlinirea vieţii ascetice. Aceasta la rândul ei creează nenumărate moduri de expresie ale ascetului respectiv care depind de măsura râvnei, de caracter, de libertatea interioară, cunoştinţe, împrejurări, obiceiuri şi aşa mai departe dar cu deosebire de formarea pe care o primeşte de la bătrânul (duhovnicul) său şi de dreapta lui socoteală. Toată această nevoinţă se manifestă prin minunate realizări ascetice.

Eliberat de toate grijile, obligaţiile şi presiunile de tot felul care apasă asupra sufletului ca urmare a obiceiurilor şi problemelor lumeşti, monahul află cale deschisă către Dumnezeu în sfânta sa tăcere şi în comunitatea monahală de vreme ce şi aceasta a fost creată tocmai pentru a-i facilita atingerea scopurilor sale, oferind cuvenitele condiţii duhovniceşti. Monahul se dăruieşte ascezei, tăgăduiri de sine şi dumnezeieştii purtări de grijă. Cum s-ar spune, el se îndreaptă dincolo de ceea ce este spiritual (sufletesc) – către Dumnezeu, deoarece, aşa cum am spus, lui îi lipsesc problemele, dificultăţile şi grijile specifice fiecărui om care trăieşte în lume. El face totul dar totuşi descoperă că mai sunt multe de făcut. Renunţă la sine de dragul desăvârşirii întru Domnul. Pentru o persoană din lume tot ceea ce este obiectiv nenecesar ori este o chestiune de alegere, pentru monah reprezintă o chestiune subiectivă lipsită de iubire care presează asupra lui ca o obligaţie. Sfântul Teodor Studitul afirmă următoarele: “Să stăm, fraţilor, întotdeauna ca nişte martiri în faţa conştiinţelor noastre … cu lacrimi, cu trezvie, cu rugăciune, cu străpungere şi cu celelalte osteneli trupeşti”.

Monahul află prin experienţă ceea ce au trăit Părinţii şi anume faptul că dintr-o inimă zdrobită va curge un izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică ( In. 4: 14; 7: 38-39). El e convins că prin vărsare de sânge el va primi pe Duhul. Dar atunci când încetează să se mai ostenească, îi piere nădejdea, convingerea sau asigurarea că va fi în comuniune cu Hristos. De vreme ce Dumnezeu este măsura nevoinţelor monahale, monahul nu ştie de alt scop sau alt mod de înălţare şi îndumnezeire, nici de o desăvârşire neîncetată. Numai martiriul îl arată ca un imitator şi un grăitor cu Dumnezeu. A deveni monah înseamnă prin urmare a începe o viaţă de martir al conştiinţei în toată viaţa fapt care, cu toate că îi oferă bucuria nevoinţei, nu-l satisface niciodată ci îi sporeşte greutatea luptei pe măsura smereniei şi capacităţii sale de persoană care iubit şi ales căi aspre (Ps. 16: 4 LXX). El vede toate aceste lucruri ca fiind uşoare şi trecătoare dar care aduc slavă veşnică (2Cor. 4: 17). Nu pentru că e îndreptăţit să le facă sau că a realizat cine ştie ce: Deci, dar, nu este nici de la cel ce voieşte nici de la cel ce aleargă, ci vine de la Dumnezeu care miluieşte (Rom. 9: 16). Nouă ni se cuvine să voim şi să suferim. Orice performanţă ascetică e un dar al iubirii dumnezeieşti. Prin intermediul acestora toţi cei care se nevoiesc nu fac altceva decât să-şi exprime dorinţa de a se desprinde de legea păcatului introdusă de Adam şi de consecinţele sale ajungând în acest fel să aibă îndrăzneală către Dumnezeu şi să afle sub binecuvântarea Sa. El este neputincios, nu se poate lăuda cu nimic. Este “în arenă”numai că cununile sunt în cer la Dumnezeu.

Cugetând la aceste lucruri monahul îşi transformă nopţile sale în zile luminoase ale sufletului său. El se luptă pentru a câştiga dragostea lui Dumnezeu astfel încât indiferent de ziua în care Dumnezeu va binevoi întru el – fie în viaţa aceasta fie după despărţirea sufletului de trup – ochii lui să primească harul “privirii la cele înalte” sau al contemplării raiului.

Monahul trăieşte şi luptă cu bucurie având ca armă trista şi smerita sa nimicnicie aflându-se în preajma nevăzutului şi necunoscutului Dumnezeu Care S-a ascuns în spatele iubirii Sale neţărmurite. El crede că este putreziciune şi vierme (Cf. Iov 25: 6). Dar crede în Dumnezeu cerând totuşi milă pentru necredinţa lui (Cf. Mc.9: 24, n.t). Şi iarăşi, fiindcă se vede păcătos, păcătuind mai mult decât toţi ceilalţi, va vedea lucruri mai mari decât au văzut profeţii şi regii. Iar cu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine” îşi va lepăda multă suferinţă; el exprimă întreaga agonie a omului căzut, în speranţa acestuia de a intra în comuniune cu Dumnezeu prin revărsarea de Lumină a Acestuia. Iată care este limba pe care Dumnezeu o recunoaşte şi o înţelege, gramatica prin care făpturile Lui se unesc cu El!

Monahul este pe dea-ntregul fericit pentru că poate comunica cu Dumnezeu. Supunerea lui nu depinde de vizitele sau de părăsirile dumnezeieşti. Comoara lui nu e dincolo de Dumnezeu sau înaintea Lui ci e Dumnezeu Însuşi.

Totuşi Dumnezeu care ne dă tot ce inima noastră doreşte, se revarsă efectiv pe Sine întru noi, în mintea, sufletul şi trupul nostru. Treptat-treptat devenim conştienţi de prezenţa Sa, de modul cum “El a făcut toate lucrurile străvezii”. El Îşi face cunoscute tainele Sale şi ale firii noastre umane ca una ce devine întru El.

Viaţa noastră devine o viaţă de prăznuire cu El: Iar ei au fost văzuţi la locaşul lui Dumnezeu şi au mâncat şi au băut (Ieş. 24: 11 LXX). Dacă Moise şi bătrânii au apărut în locaşul Domnului unde au mâncat şi au băut, cum este posibil ca un om care se află în oarecare mod în prezenţa Lui să nu mănânce şi să nu bea ? Pe măsura durerilor sale, mângâierile Duhului vor veseli sufletul lui (Ps. 93: 19).

Prin urmare martiriul monastic e o dureroasă înălţare către Dumnezeu. Este tânjire şi dragoste ce se exprimă prin asceză până la ultima răsuflare. Prin asceză se coboară binefacerile şi darurile slavei dumnezeieşti.

Ce-ai de spus? Nu merită, cum spune profetul (Ioil 3: 9) să ne pregătim pentru această înfruntare să arătăm ca nişte măreţi luptători ai Domnului şi să ne înfăţişăm toţi Lui ca nişte războinici?

Despre monahii din lume

Înainte să închei, cred de cuviinţă să adaug încă ceva la cele spuse până acum.

Fără îndoială că ceea ce caută monahul este martiriul retragerii. Acesta este ca o “fugă”ce-l duce spre Dumnezeu. În vreme ce noi suntem împreună la această conferinţă monahală unde sunt prezenţi atât monahi athoniţi cât şi din alte mănăstiri, sunt alţii care trăiesc, luptă, flămânzesc, suferă şi priveghează pentru turma Domnului în Biserica luptătoare din lume.

Tema conferinţei noastre este monahismul şi martiriul. Putem spune oare că acesta din urmă se aplică oricui, fie el monah sau preot monah care trăieşte în lume?

Sigur că putem. În vreme ce primii luptă pe adevăratul teren al luptelor, preoţii monahi care păstoresc în Biserica din lume trăiesc din martiriul păstoririi lor păscând sufletele luptătoare din ţarcul Domnului. Ei nu pot face altceva decât să iubească martirul, să nu renunţe la suferinţe şi necazuri şi să se pregătească pentru noi martiraje. Nefiind traşi în jos de responsabilitatea locului de muncă şi a obligaţiilor lui, ei văd martiriul ca o modalitate necesară în iconomia timpului. Numai în acest fel îşi pot asigura o bază pentru luptele lor preoţeşti şi duhovniceşti. Dar pe lângă lucrarea lor pastorală, ei trebuie să prevadă în ce măsură reuşesc în lucrarea lor. Ei eşuează, dar nu pentru că sunt incapabili de reuşită ci pentru că – aşa zicând – apostolatul celui ce lucrează în Biserică e acela de a eşua, a eşua pentru a se arăta puterea lui Dumnezeu. Ilie Zelotul (cel râvnitor, n.t.) a fost trimis să dea mărturie pentru adevăr şi să propovăduiască pe Dumnezeul cel viu. Dar cu ce rezultate s-a ales acest sfânt profet din misiunea lui? Modul în care Dumnezeu la luat din această viaţă a fost, evident, minunat, dar am putea spune ca fost totodată o lovitură ce a însemnat înlocuirea lui cu alt profet. Tocmai pentru sămânţa mărturiei lui l-a trimis Dumnezeu.

Ioan Înaintemergătorul a mărturisit pentru adevăr şi a mustrat pe cei fără de lege. Cu toate acestea, în vreme ce păcatul continua să fie săvârşit el şi-a pierdut capul! N-a reuşit. Totuşi el rămâne Înaintemergătorul Domnului, culme a profeţilor.

Unde este mulţimea bisericilor pe care Apostolii le-au întemeiat în Răsărit? Unde sunt performanţele ascetice şi minunile atâtor sfinţi? Ce s-a întâmplat cu propovăduirea celor zece mii de propovăduitori ai Cuvântului dumnezeiesc? Lumea continuă să se scalde în mlaştina păcatului.

Dar cu proprii noştri fii, oile noastre, poporul nostru pentru care ne ostenim şi suferim ce se întâmplă? Să recunoaştem faptul că vor continua să trăiască în păcatele inimilor lor, în acele patimi în care toată societatea trăieşte. Şi totuşi vor supravieţui pentru veşnicie începând din momentul în care Dumnezeu îi va lua la timpul hărăzit fiecăruia pe care numai El îl ştie. Deşi putem suferi greutăţi ce par să nu se mai sfârşească, Dumnezeu e Cel ce aduce izbăvirea. El este Cel ce luptă şi câştigă pentru poporul nostru şi nu noi prin lucrarea noastră, ci prin modul descoperit profetului Isaia, a cărui înfrângere i-a prezis-o zicându-i: Din butucul rămas va lăstării o mlădiţă sfântă (Is. 6:13) – adică mlădiţa din Sion – cu alte cuvinte i-a spus: Vei fi înfrânt! Şi pentru a continua cuvântul Domnului :“În vremea când lumea va defăima Cuvântul Domnului, când le voi da pâinea Mea , Mă vor huli şi Mă vor tăgădui Şi vor striga către Mine: Pleacă de la noi Dumnezeule! Dar în muntele Sionului Am pus sămânţa Mea cea sfânta cu puterea de viaţă dătătoare a Duhului, care va fi mlădiţa, rădăcina miezul şi temelia lui. Este sămânţa care va persista dea-lungul veacurilor prin furtunile păcatului până ce va trece prin, şi va curăţii tot răul. Va păstra rămăşiţa lui Israel şi o va transforma într-o Biserică, în trupul Fiului Acelui Dumnezeu Care este Tatăl celor mântuiţi.”

Această sămânţă este păstrată în stare monahală, vie şi lucrătoare, care va da lăstar Bisericii punând oamenilor la inimă drepturile lui Dumnezeu, iar drepturile oamenilor la rândul lor – drepturi care adesea sunt inconştient cerute – se descoperă clar şi cu putere, în viaţa monahală.

Dumnezeu a cinstit viaţa omului prin condiţia monahală prin care lumea e apărată: “prin monahi lumea stă în picioare iar umanitatea e înfrumuseţată”.

Pentru aceasta, fraţi şi părinţi, să avem mai multă încredere – indiferent în ce stadiu ne aflăm – în ceea ce ne-am hotărât să devenim prin îmbrăcarea rasei monahale. Să avem mai multă credinţă în aceasta decât în noi înşine indiferent de cât de puternici (am crede că) suntem.

Dacă dorim să realizăm ceva cu totul special pentru noi, să ne fie într-adevăr spre bucurie, pentru că am fost învredniciţi să devenim monahi şi, prin urmare, co-moştenitori ai martiriului sfinţilor. Să nu ne neliniştim de vreo preoţie anume pe care o vom fi primit-o şi să nu uităm că vocaţia noastră e una a martiriului. Din pricina noastră Dumnezeu are grijă de toţi oamenii. Dumnezeu e Cel ce dă viaţă acestei lumi. Oare nu poate El dărui viaţă acelor inimi din Biserică aşa cum ne-a dat nouă.

Concluzie

Haideţi acum să tragem o concluzie. Aş vrea pur şi simplu să rostesc o rugăciune pentru toţi cei de aici. Să avem credinţă şi dragoste puternică în Dumnezeu. Ce suntem noi în definitiv? Şi ce este El? Toată umanitatea, tot universul şi noi toţi laolaltă cu toată bunătatea inimilor noastre şi a ostenelilor iubirii n-am fi în stare să suportăm nici măcar degetul mic al lui Dumnezeu nici o picătură din oceanul sfinţeniei Sale.

Aşa că să recunoaştem în noi înşine că suntem nimic, meritând a fi striviţi sub pasul acelui degeţel al dragostei dumnezeieşti, vrednici a fi călcaţi în teascul vieţii ascetice ce se desfată în Hristos, curgând ca un vin nou întru bucuria Domnului şi transformaţi în taina lumii ce va să vină.

CÂTEVA GÂNDURI LA FINAL

Despre preoţie si relaţia ei cu monahii

Se ştie foarte bine că treapta preoţiei a fost întotdeauna cinstită de monahi. Astfel, se poate vedea cum în Sfântul Munte, atât în trecut cât şi astăzi, cel mai bătrân monah se pleacă în faţa unui tânăr cleric fără barbă căruia îi sărută mâna.

Preoţia e într-adevăr foarte scumpă. Nu conştiinţa Părinţilor fost aceea care i-a determinat să le interzică monahilor să devină preoţi. Mai degrabă din motive de precauţiune, pentru edificarea mănăstirii, din motive pastorale am spune noi astăzi. Şi aceasta pentru că tânjirea către preoţie e o aspiraţie profundă a sufletului uman dar această aspiraţie poate fi de natură să aducă şi dezbinare între fraţi. De aceea Părinţii sunt foarte stricţi şi severi când e vorba de preoţia monahilor. Ei cinstesc preoţia dar în acelaşi timp lucrează pentru a preîntâmpina dezbinarea mănăstirii, mai mult decât atât, să prevină coruperea sufletului unui monah ce a ales calea smereniei si nu cea a predicii sau sfătuirii celuilalt, condiţia turmei şi nu cea a păstorului care cade sub incidenţa preoţiei.

Preoţia pe care o vedem printre fraţii unei mănăstiri nu este o funcţie pastorală. În schimb ea este o slujire în interiorul frăţiei, o slujire în interiorul templului. Ştim bine că episcopii noştri au provenit întotdeauna dintre monahi şi o mulţime de monahi din diferite motive au devenit preoţi de mir. Dar acestea nu s-au întâmplat după o regulă strictă şi nici nu e de natură să schimbe cu ceva semnificaţia şi intenţia practicii tradiţionale.

Despre valoarea suferinţei

Atunci când omul îndură o suferinţă de bună voie, o îndură ca pe o jertfă către Dumnezeu dar dacă este atinsă de vreo angoasă se dovedeşte a fi falsă. Acel om angoasat trebuie să fie ori slab din fire ori păcătos. Angoasa nu are ce căuta în sufletul creştinului pentru că o asemenea stare arată faptul că Dumnezeu are dificultăţi în a-Şi împărtăşii veşnicia, dragostea şi mângâierea Sa sufletului respectiv. Credincioşii se laudă “în nevoi” în “suferinţe şi-n răbdarea necazurilor” dar niciodată în îngrijorare şi-n frică – numai dacă e vorba de o ispită deosebită din partea lui Dumnezeu.

Lacrimile aduc bucurie monahilor. Ei îşi asumă suferinţa până la capăt pentru a-şi câştiga acel zâmbet final a celei vieţi fără de sfârşit.

Monahul şi dogmele

Fiecare monah e un teolog şi om al dogmei. Condiţia monahală e recapitularea întregului conţinut al învăţăturii ortodoxe. Este expresia experierii credinţei Ortodoxe şi păzitorul ei. Acest fapt e la fel de adevărat ca şi în cazul când, adesea, din necesitate, monahul a luptat pentru apărarea învăţăturii.

Cu toate acestea locul firesc al monahului nu e pe câmpul de luptă pentru apărarea dogmelor în Biserica oficială ci în viaţa ascetică. Siguranţa doctrinei, păstrarea ei, viaţa ei presupune un echilibru inevitabil în Ortodoxie. Dar mănăstirile nu au ca scop promovarea doctrinei sau susţinerea ei. Sfintele Canoane interzic cu desăvârşire călugărilor să se amestece în chestiuni doctrinare şi în “treburile bisericeşti”. Pentru aceasta se cere permisiune de la episcop.

Sigur, au fost perioade când monahi s-au implicat – şi bine au făcut – în apărarea doctrinei şi continuă şi astăzi. De pildă, Sfântul Munte apără Biserica chiar şi astăzi dar aceasta e o excepţie. Dar o face dintr-o necesitate imperioasă datorită perioadei deosebit de grele prin care trece Biserica.

Biserica care se adună în sinoade e asigurarea doctrinei. Călugării îi păstrează conştiinţa neîntinată iar sinodul, episcopul etc., sunt obligaţi să ia în seamă acest fapt. Sunt Părinţi, ca Sfântul Varsanufie şi mulţi alţii la fel de mari care au interzis cu desăvârşire orice amestec al călugărilor în chestiunile de credinţă, pentru a se consacra în schimb luptelor ascetice. Dar asemenea oameni întrupează doctrina în viaţa lor. Ei o trăiesc în venele lor iar sângele lor depinde de ea.

Să ne rugăm ca starea de necesitate să nu apară şi monahii să nu trebuiască să intervină ci Biserica să fie la înălţimea Ortodoxiei drept învăţând cuvântul