Noutăţi

6 iulie 2009 - 60 de ani de la deportările masive ale cetăţenilor, operate de către regimul sovietic pe teritoriul Republicii Moldova.

IPS Mitropolit Vladimir a liturghisit la Catedrala Mitropolitană cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la deportările masive ale cetăţenilor, operate de către regimul sovietic pe teritoriul Republicii Moldova. 11.293 de familii au fost duse forţat în Gulagul stalinist.

Mai multe familii ale celor care au avut de suferit în perioada sovietică au venit pentru a înălţa rugăciuni pentru sănătatea celor care sunt în viaţă, dar mai cu seamă pentru veşnica odihnă a celor trecuţi la Domnul.

La 60 ani distanţă de timp de la deportările anului 1949, amintirile, suferinţa şi frica îi macină încă pe mulţi dintre foştii deportaţi. „Am înţepenit când au intrat în casă militarii ruşi ca să ne deporteze, toţi ne gândeam că nu ducem la moarte. În acel moment mama a sărutat printre lacrimi pereţii casei, tot ce era în ogradă, luându-şi astfel rămas bun de la lucrurile muncite. Şi am plecat pe drumul chinurilor", spune cu glas tremurând şi lacrimi în ochi Teodosia Cozmin, fostă deportată.

Familia Cozmin din satul Bobuleşti, raionul Floreşti, alături de multe altele, a suferit ani grei de foame, sărăcie, dureri şi muncă silnică în urma celui de-al doilea val de deportări, din 6 iulie 1949.

Închişi în frică

Teodosia Cozmin spune că în 1945, avea şapte ani când i-au arestat pe tatăl şi l-au deportat în regiunea Krasnoiarsk, fiindcă era om gospodar şi se considera român. „Cu mama şi bunica am rămas 5 copii, iar de atunci au început chinurile. Sovietici luau de la oameni tot, până la ultimul grăunte, încât nu mai rămânea nimic pe lângă gospodărie. Au urmat ani grei, ani de foamete organizată şi de diverse boli infecţioase. Toată familia se îmbolnăvise de tifos şi toţi şedeau la pat cu febră. Boala a luat viaţa fratelui, surorii mai mici şi bunicii. Iar eu fiind singurul copil care se ţinea pe picioare, trebuia să am grija de toţi", spune fosta deportată.

Teodosia Cozmin povesteşte că înainte de tragica seară a râs toată ziua, s-a jucat cu semenii, fără a da prea mare importanţă fluxului neobişnuit de mare de maşini circulând între Floreşti şi satul Gura Camencii.

„Înaintea tragicei nopţi, la 5 iulie, mama fusese la prăşit cu câteva persoane care o ajutau. Eu, fiind un copil de zece ani, îmi făceam de cap împreună cu alţi copii, mai tare ca niciodată. În jocurile noastre râdeam cu lacrimi. Însă, pe la ora două-trei noaptea, am auzit bătăi în uşă şi vocea secretarului sovietului sătesc. În casa noastră năvălise un grup de militari ruşi, care ne-au dat 20-30 minute ca să ne luăm strictul necesar şi să ne urcăm într-o maşină. În acele momente eu am înţepenit, iar mama săruta pereţii casei şi îşi lua rămas bun de la orice lucru. În această stare doar vecinii ne-au sărit în ajutor şi au aruncat în maşină câteva lucruri pe care le-au găsit la întâmplare", a explicat aceasta.

Drumul spre moarte

Teodosia Cozmin spune că nimeni din cei deportaţi nu ştiau unde sunt duşi, însă toţi aveau un singur gând: „Ne ducem la moarte!"

„Spre dimineaţă am ajuns la Floreşti, unde ne aştepta un tren cu care se transportau vitele. Eu, sora mijlocie şi mama ne-am urcat într-un vagon, ne-au închis cu lacătele şi ne-am pornit pe drumul morţii. Sora mai mare a scăpat şi nu a fost deportată. Era mare jale pe peron. Rudele plângeau, alergau lângă tren şi ne rugau să le scriem. Am fost deportaţi în regiunea Amur, la hotar cu China.

"Am fost robi aproape nouă ani de zile. Primii trei ani am muncit la fermele de vite din stepă, după care am fost mutaţi în oraşul Blagoveşcensk, unde am participat la construcţia caselor de lemn. Am locuit în barăci, în vagoane pline cu insecte, cu ploşniţe, iar iarna era atât de frig încât ne îngheţa talpa piciorului de încălţăminte. Pentru munca noastră primeam foarte puţini bani, încât ne permiteam să mâncăm doar pâine, sare şi uneori poate şi ciorbă", a mai spus aceasta.

Vroiam tare să învăţ

Fosta deportată povesteşte că nu aveau ce căuta la şcoală copiii de felul ei, toţi trebuiau să muncească pentru o bucăţică de pâine. „Am fost robi, fără drept la carte. Vroiam tare să învăţ şi am făcut chiar o tentativă, deşi era dificil pentru că nu cunoşteam limba rusă. Am început să merg la şcoală abia la 3 ani după ce am ajuns în Amur, aveam pe atunci 13 ani. Însă, fiind forţată de umilinţă, sărăcie şi greutăţile vieţii, am renunţat la studii. Cu toate acestea, am citit multă literatură chiar şi până la miezul nopţii. Trăiam fiecare moment descris în cărţile lecturate", povesteşte cu mândrie femeia.

Prima dragoste tot în exil

Prima dragoste tot în exil am trăit-o, mărturiseşte protagonista noastră. „Deşi mulţi cavaleri ruşi îmi cereau mâna, i-am refuzat întotdeauna, spunându-le că mă voi căsători doar cu cineva cu sânge moldav. Pentru ca până la urmă să mă îndrăgostesc de un băiat moldovean de origine"

Gândul la patrie ne-a ţinut în viaţă

Deşi a fost greu, Teodosia Cozmin ne mărturiseşte că a avut şi unele momente de fericire, explicând că a fost fericită şi a respirat uşor atunci când a decedat Iosif Stalin, dictatorul Uniunii Sovietice.

„În martie 1953, când a decedat Stalin am respirat cu uşurinţă şi am strigat: „Ura, a murit călăul! Mulţi ani am supraveţuit acolo, dar am muncit mult şi am rezistat. Şi doar gândul că ne vom întoarce în patrie ne ţinea în viaţă. Astfel, în toamna anului 1957 ne-am întors în Moldova. Ajunşi în patrie am trăit şi durere şi bucurii. Cele mai profunde sentimente le-am avut când pentru prima dată după 8 ani am auzit grai moldav. În acele momente am plâns şi nu puteam crede că suntem pe pământul nostru", ne-a destăinuit fosta deportată.

Cu toate acestea, Teodosia Cozmin spune că a trăit un profund sentiment de dezamăgire când a ajuns în satul natal şi nu a putut să locuiască în casa părintească pe motiv că acolo era înfiinţată o grădiniţă. Astfel, fiind nevoită să trăiască la sora cea mare. Casa doar, fără avere, i-a fost restituită după multe eforturi abia în 1961.

„Nimeni nu vroia să ne angajeze, toţi se uitau la noi ca la duşmanii poporului. Iar pentru a câştiga o bucăţică de pâine ne rugam de săteni să ne ia cu ziua în câmp. Din acele clipe şi până în momentul de faţă suntem consideraţi duşmani", a spus cu ochii în lacrimi femeia.

Potrivit acesteia, R. Moldova este pierdută dacă Partidul Comuniştilor vor continua să fie la putere. „În rugăciunile mele, îl rog pe Dumnezeu să descopere trădătorii de neam, să-i sature de bani, iar noi să trăim mai bine", a explicat Teodosia Cozmin.

Teodosia Cozmin s-a căsătorit în 1959 şi are doi băieţi.

La 6 iulie, se împlinesc 60 de ani de la deportările din anul 1949. Acesta a fost al doilea val de deportări, cu denumirea conspirativă „IUG" (SUD) şi s-a realizat în conformitate cu hotărârea Biroului Politic al CC al Partidului Comunist al URSS, „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldoveneşti a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, dar şi alte categorii, precum şi a familiilor acestora". Decizia în cauză prevedea deportarea din RSSM, pe viaţă, a 11280 de familii (40850 de persoane).