Noutăţi
(✝) Adormirea Maicii Domnului
Sfântul Ioan Damaschinul,
Al doilea Cuvânt de laudă la preacuvioasa Adormire a Maicii Domnului
1. Maica Domnului, Cununa laudelor
Nu există nici un om care să poată lăuda cum se cuvine plecarea dumnezeiască a Maicii Domnului din această viață, nici dacă ar avea mii de limbi sau dacă ar avea mii de guri pentru aceasta. Mai mult decât atât, nici dacă toate limbile oamenilor răspândiți pe toată fața pământului s-ar aduna laolaltă, tot nu ar ajunge la măsura unor laude după cuviință. Căci Maica Domnului este mai presus de orice măsură a laudei. Și fiindcă ceea ce se aduce înainte lui Dumnezeu este bineplăcut Lui, atunci când [se aduce] după putere, din dor, râvnă și alegerea cea bună, și fiindcă cele ce sunt dragi și iubite Fiului sunt și Maicii Domnului bineplăcute, se cuvine să reîncepem cuvântarea de laudă, dând ascultare poruncilor voastre, o, bunilor păstori și bineplăcuți ai Domnului, chemând în ajutor pe Cel ce S-a întrupat din ea, pe Cuvântul, Cel ce umple orice gură deschisă spre laudă și Singurul Care îi poate aduce vrednică și cuvenită laudă. Așa să o lăudăm: știind că atunci când începem laudele nu facem decât să plătim ceea ce datorăm și, odată plătită datoria, iarăși suntem îndatorați, astfel încât datoria noastră rămâne pururea începută, dar niciodată plinită.
Așadar, milostivă fie către noi aceea pe care o slăvim acum cu laude, Stăpâna a toată zidirea și a tuturor făpturilor, ca una ce este Maica lui Dumnezeu, Maica Ziditorului, Făcătorului și Stăpânului a toate. Plini de îngăduință fiți și voi, o, adunare iubitoare de cuvântări dumnezeiești! Pe de o parte, copleșiți de dor, primiți buna mea intenție, iar pe de altă parte, răbdați și voi, împreună cu mine, neputința cuvântului meu.
Căci dacă cineva din popor ar aduce stăpânului rânduit al cetății sau împăratului căruia Dumnezeu i-a încredințat cârma și care pururea are o masă îmbelșugată izvorând multe și felurite bucate, care are palate împărătești pline de felurite miresme, dacă deci cineva i-ar aduce acestuia o violetă de aceeași culoare cu a purpurei împărătești sau un trandafir ca un odor înmiresmat ivindu-se din hățișul verde al spinilor [și frunzelor] și având presărați ici și colo boboci și din acestea îngemănându-se două culori, ajungând astfel treptat, puțin câte puțin, de la florile abia îmbobocite la splendoarea înflorită a roșului înfocat sau i-ar aduce vreun fruct tomnatic mai dulce ca mierea, acela ar atrage atenția împăratului și l-ar uimi foarte, nu prin scumpetea darului, ci prin noutatea și prospețimea lui, atunci împăratul, care știe bine aprecia pe cel mai bun dintre daruri, va schimba darul țăranului pe daruri bogate și scumpe, demne de un împărat. La fel și noi, alegând Împărătesei, din torentul cuvântărilor noastre, floarea laudelor și întrarmându-ne printr-un cuvânt încercat în luptele laudelor și ascuțindu-ne dorința de oțelul minții, ca de o piatră sau storcând din mintea cea izvoditoare de cuvântări, ca dintr-un ciorchine de strugure necopt, o cât de palidă scânteie și împărțind vinul pârguit al cuvântului vouă care sunteți un auditoriu instruit în cuvânt și pretențios, atunci doar-doar vom fi și noi primiți cu îngăduință!
Or, ce dar mai de preț îi vom putea aduce Maicii Cuvântului decât cuvântul? Căci cel asemenea se bucură de cel asemenea și prietenul de prieten. Așadar, dezlegând piedica cuvintelor și lăsând slobode frâiele, vom îmboldi cuvântul ca pe un cal la cursă. Iar mie, Cuvinte al lui Dumnezeu, Însuți fii conducător de car și mintea mea cea fără de cuvânt o fă cuvântătoare ca să croim astfel cale ușoară cuvântului și drum drept spre bunăvoirea Ta spre care se îndreaptă tot cuvântul și cugetul înțelept.
2. Maica Domnului, cer însuflețit și vistierie a vieții veșnice, biruitoare a morții
Astăzi, cuvioasa și singură fecioară trece la tărâmul cel mai presus de lume și ceresc, cea care atât a însetat de feciorie, încât prin feciorie s-a făcut asemeni celui mai curat foc. Căci într-adevăr, orice fecioară, după ce a zămislit și a dat naștere, pierde fecioria, dar Maica Domnului și înainte de naștere, și în timpul nașterii, și după naștere a rămas fecioară.
Astăzi, sfântul chivot cel însuflețit al Dumnezeului celui Viu, care a odrăslit pe Făcătorul său, în templul Domnului cel nefăcut de mână omenească acum se odihnește. Saltă și dănțuiește David, strămoșul ei și al Domnului, și împreună cu el dănțuiesc îngeri. Arhangheli deopotrivă cântă lovind în timpane, iar puterile cerești slavoslovesc. Începătoríi se bucură împreună, puteri se veselesc, domníi se închină cu sfântă închinare, tronuri o cântă în cântări de laudă, heruvimi și serafimi o preamăresc fără încetare. Căci toate cetele îngerești care din fire-s făcute spre slavă nu preamăresc din destul și pe cât se cuvine pe Maica slavei.
Astăzi porumbița cea mai sfântă, sufletul cel fără de prihană și fără răutate, cea afierosită Dumnezeiescului Duh, zburând acum din chivotul sfințit, adică vreau să zic din trupul cel primitor de Dumnezeu și de viață începător, a aflat odihnă picioarelor ei, răpită în lumea cea inteligibilă și în tărâmul cel fără de pată al moștenirii celei de sus sălășluindu-se.
Astăzi Raiul Noului Adam, primește raiul cel cuvântător întru care blestemul s-a rupt, întru care s-a sădit pomul vieții, întru care goliciunea noastră a fost acoperită. Căci noi nu mai suntem goi, fără de veșmânt și dezbrăcați de strălucirea sfântului chip și prădați de harul îmbelșugat al Duhului Sfânt, nici nu vom mai tângui goliciunea din vechime: „Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-o îmbrac eu iar?“ În acest rai nu a mai aflat intrare șarpele a cărui înșelătoare îndumnezeire noi poftindu-o, am fost lepădați împreună cu dobitoacele cele fără de minte. Căci Însuși Fiul lui Dumnezeu Unul Născut, Dumnezeu fiind și de o ființă cu Tatăl, din această curată fecioară și din această țarină aleasă, Și-a plămădit Sieși fire omenească, iar eu omul am fost îndumnezeit. Muritor, m-am făcut nemuritor și tunicile de piele le-am dezbrăcat. Căci am dezbrăcat stricăciunea și am îmbrăcat nestricăciunea, încingându-mi haina dumnezeirii.
Astăzi, Fecioara cea fără de prihană care nu a vorbit cu patimile cele pământești ci, hrănindu-se cu cugete cerești, nu s-a întors către pământ, ci arătându-se cu adevărat cer însuflețit, în corturile cele cerești s-a sălășluit. Căci cine oare nu va greși cu adevărat, numind-o pe ea doar cer însuflețit, afară numai dacă nu ar spune aceasta bine știind că este mai slăvită și decât cerurile prin înălțimile ei fără de asemănare? Căci Făcătorul cerului, Atotțiitorul, Ziditorul a toată făptura din lume și mai presus de lume, văzutelor tuturor și nevăzutelor, Care nu este circumscris nici unui loc nicăieri – căci într-adevăr orice loc care cuprinde pe cele dinlăuntru, le și mărginește – înlăuntrul ei fără de sămânță S-a plămădit pe Sine prunc și pe această fecioară a arătat-o cămară încăpătoare a dumnezeirii Lui celei uneia necircumscrise și neîncăpute, dar pe toate încăpându-le, micșorându-se înlăuntrul ei cu totul fără de pătimire, dar rămânând cu totul în afara ei și având locaș pentru Sine necuprinsul.
Astăzi vistieria vieții, adâncul cel nemăsurat al harului – nici nu știu cum să mă exprim cu-aceste buze îndrăznețe și fără de cutremur – astăzi în umbra unei morți de viață purtătoare Fecioara se tăinuiește și către moarte fără de frică se îndreaptă acum aceea care a odrăslit pe pierzătorul morții - dacă moarte mai putem numi preasfânta și plină de viață Adormire a Fecioarei!
Căci ceea ce tuturor a odrăslit Viața cea adevărată, cum ar putea fi supusă umbrei morții? Dar potrivit rânduielii propriei nașteri și, ca fiică a strămoșului Adam, atrage după sine pedepsele strămoșești. Fiindcă și Fiul ei care este Însuși Viață și de Viață Dătător nu le-a ocolit nici El pe acestea. Dar ca una ce este Maică a Dumnezeului celui Viu, în chip drept, la El se întoarce. Căci zice Dumnezeu: „Nu cumva să-și întindă mâna lui [omul cel dintâi zidit] și luând din pomul vieții și gustând să trăiască veșnic“ . Cum oare ceea ce a primit viața cea fără de început și fără de încetare, ceea ce este liberă de orice mărginire a începutului sau a sfârșitului nu va putea trăi până în veacul cel fără de sfârșit?
3. Eva, începătoare a neamului muritorilor și Fecioara Maria, începătoare a vieții veșnice pentru tot neamul omenesc
Odinioară, așadar, Domnul Dumnezeu pe începătorii neamului omenesc cel muritor care au purtat povara neascultării și care, prin beția nelegiurii, și-au adormit ochii cei cugetători ai inimii și, prin beția păcatului, și-au îngreunat ochii minții și adormind somn spre moarte, afară din grădina Edenului i-a izgonit. Iar acum pe Fecioara care s-a scuturat de îmboldirile oricărei patimi și care a adus înainte lui Dumnezeu și Tatălui odrasla ascultării și, fiind începătoare a Vieții celei adevărate pentru tot neamul omenesc, oare nu Raiul o primește? Și cerul bucurându-se, oare nu își va deschide larg aripa ? Pe drept cuvânt. Căci Eva, lăsând la o parte ascultarea dumnezeieștii porunci și ascultând îndemnul șarpelui și sfatul celui potrivnic și lăsându-și simțirea ispitită de îndemnul amăgitor și înșelător al poftei, a fost adus asupră-i blestemul întristării și al tânguirii și a răbdat nașterea de prunci în dureri și în chinuri și cu Adam împreună a primit osânda morții și în adâncurile iadului s-a sălășluit. Dar pe această cu adevărat preafericită Fecioară care și-a plecat urechea la Cuvântul lui Dumnezeu și care s-a umplut de energia Duhului Sfânt și prin glasul Arhanghelului a zămislit Bunăvoirea Tatălui, care în afară de orice plăcere și fără unire cu bărbat a zămislit ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu Care umple toate și a născut fără durerile firești ale nașterii și s-a unit desăvârșit cu Dumnezeu, pe aceasta, așadar, cum va putea moartea să o înghită? Cum o va putea primi iadul? Cum ar îndrăzni stricăciunea să țină trupul care a primit viața? Căci moartea și stricăciunea sunt cu totul potrivnice și străine atât de sufletul, cât și de trupul cel purtător de Dumnezeu. De aceea moartea și numai privind la această Fecioară s-a spăimântat. Căci iadul, fiind lovit odată de Fiul ei, a prins la minte din cele pătimite și din cercarea lor s-a înțelepțit. Pentru ea, înfricoșătoarele cărări către iad au rămas neumblate, căci i s-a gătit cale dreaptă, ușoară și înlesnită la ceruri. Și dacă Hristos Însuși Care este Viața și Adevărul zice: „Acolo unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu“ , oare nu cu atât mai mult Maica Lui va sălășlui împreună cu El? „Mai înainte de a simți durerile nașterii va naște fii“ , la fel și adormirea acesteia a fost cu totul în afara oricărei dureri. „Moartea păcătoșilor este cumplită.“ Dar dacă pentru ea boldul morții, păcatul , a fost omorât, ce altceva vom spune oare dacă nu că plecarea ei din această viață s-a făcut început al vieții celei veșnice și cerești? Și cu adevărat „cinstită este moartea cuvioșilor Lui, ai Domnului Dumnezeului puterilor. Dar mai presus de cinste este mutarea la Viață a Maicii lui Dumnezeu.
Astăzi cerurile să se bucure și îngerii să bată din palme. Astăzi să se bucure pământul și oamenii să dănțuiască. Astăzi văzduhul să răsune de cântări pline de veselie, astăzi noaptea întunecoasă să-și alunge negura cea deasă și veșmântul ei de doliu și să imite strălucirea luminătorilor zilei. Căci cetatea cea vie a Domnului Dumnezeului puterilor este răpită sus și acei împărați și toți mai-marii ocârmuitori din tot pământul care stau înaintea lui Hristos, sfinții Apostoli, zic, din templul Domnului, al Sionului celui văzut, o petrec, ca pe un dar de mult preț, pe Maica Domnului, pururea Fecioara, spre cetatea cea slobozită, Ierusalimul cel de sus, maica lor.
II. Tradiția Bisericii din Ierusalim cu privire la Adormirea Maicii Domnului
4. În cetatea Sionului, maica tuturor Bisericilor.
Nu mi se pare nepotrivit a descrie prin cuvânt, atât cât ne stă în putință, și să ilustrăm, să zugrăvim în chip, minunile săvârșite pentru această Maică a lui Dumnezeu, Fecioară, pe care le-am pomenit mai sus pe scurt și în mod general, ceea ce s-a transmis prin viu grai din tată-n fiu.
Căci mi se pare mie că ceea ce este mai sfântă decât sfinții și mai cuvioasă decât cuvioșii, vasul cel dulce care a cuprins mana, sau mai degrabă, pentru a fi mai aproape de adevăr, să îl numim izvorul manei, stă acum întinsă pe un pat, în Sion, sfânta și vestita cetate a lui David, zic, cea întărită și preaînfrumusețată. În Sion, s-a împlinit Legea după literă și tot în Sion, s-a vestit Legea Duhului. În Sion, Dătătorul de Lege, Hristos, a prăznuit paștele în tip (typikon), iar în adevăr, Dumnezeul Vechiului și Noului Legământ a dăruit paștele cel duhovnicesc. În Sion, Hristos a slujit/a jertfit (mysatgogise) Cina cea de Taină ucenicilor Lui, mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii, și S-a jertfit ca vițelul cel îngrășat și Care a stors în zdrobitor strugurele viței celei adevărate. În Sion, Hristos S-a arătat Apostolilor când a înviat din morți și pe Toma l-a încredințat - și prin el, pe întreaga lume - cum că El este Dumnezeu și Domnul, purtând în sine și după învierea din morți două firi și din acestea [izvorând] două lucrări corespunzătoare și două voințe libere care dăinuie până în veacul cel fără de sfârșit. Aceasta este slăvita cetate, Acropola tuturor bisericilor. Aceasta, refugiul ucenicilor. În ea s-a revărsat Apostolilor pogorârea în vuiet și în multe limbi de foc a Duhului Sfânt. În aceasta, Teologul luând pe Fecioara a slujit ei cele după cuviință. Aceasta era maica tuturor bisericilor de demult din întreaga lume și tot aici a fost petrecerea Maicii lui Dumnezeu după Învierea Fiului din morți. În aceasta, așadar, acum fericita Fecioară s-a întins în preafericit pat.
5. Dar ajungând aici cuvântul nostru, ca să vorbesc cu tot patosul, aprins de cel mai înflăcărat și fierbinte dor, cuprins de înfricoșare și cu lacrimi de har dăruitoare, ca și cum aș îmbrățișa acest pat fericit și iubit, plin de minuni, care a primit cortul cel de viață începător și care, prin apropierea de Fecioară, se împărtășește de sfințenie, pe însuși acest sfânt și preasfânt și de Dumnezeu vrednic cort îmi părea că îl îmbrățișez cu propriile mâini. Și lipindu-mi ochii, și buzele, și fruntea, brațele și obrajii, am simțit atingerea de toate mădularele, ca și când trupul ar fi fost de față, întristându-mă că nu pot vedea cu ochii ceea ce însetam să văd și vedeam doar cu închipuirea. Și cum aș fi putut vedea ceea ce a fost ridicat în lăcașurile cele cerești? Dar destul despre acestea.
6. Fecioara Maria, Împărăteasa Apostolilor, a profeților și a Îngerilor care o înconjoară
Dar ce fel de cinstiri s-au săvârșit pentru ea atunci de către Cel ce odinioar-a rânduit cinstirea de părinți? Atunci, a chemat pe Apostolii săi împrăștiați în toate marginile lumii pentru minunata pescuire de oameni pe care prin feluritele limbi într-o unime ale Duhului Sfânt și prin undița cuvântului, i-a pescuit din adâncul înșelării la masa cerească a Cinei celei de Taină a sfintei unimi neclătite a nunților duhovnicești ale Mirelui ceresc, la ospățul împărătesc pe care Tatăl l-a gătit cu strălucire Fiului celui de o putere și de o ființă. Așadar, prin dumnezeiască poruncă, norul, în chipul undiței, i-a mânat pe Apostoli ca pe niște vulturi la Ierusalim de la marginile pământului, grăbindu-i și adunându-i laolaltă. „Căci acolo unde este stârvul, acolo se adună și vulturii“ a spus Hristos, Care este Adevărul. Căci dacă El a rostit acestea cu privire la cea de-a doua mare pogorâre din cer a Lui, pe care mai dinainte a arătat-o, acest cuvânt a fost grăit mai dinainte așa, și în sens propriu, și nu trebuie înțeles nici aici altminteri, ca o figură retorică. Așadar, erau de față cei ce au văzut Cuvântul și cei ce au slujit Lui vor sluji acum și maicei Lui după cuviință, luând dar de la ea, ca o binecuvântare multslăvită și preacinstită. Căci cine este undița care i-a tras către ea? Căci cine se îndoiește că ea este izvorul binecuvântării și revărsarea tuturor bunătăților? Erau prezenți împreună cu Apostolii și urmașii lor, și ucenicii acestora la liturghie și odată cu ei s-au împărtășit de binecuvântare și slujitorii lor, a căror osteneală a fost comună și ale căror roade au fost pe măsura ostenelii. A venit acolo și adunarea celor din Ierusalim, câtă a fost chemată de Dumnezeu.
Dar trebuia ca și mlădițele drepților și profeților din vechime să însoțească și ele acest alai împărătesc și să participe la el, adică cei care mai înainte vreme au vestit nașterea iubitoare de oameni a Cuvântului lui Dumnezeu, Care pentru noi S-a întrupat din această Fecioară.
Dar nici soborul îngerilor nu a rămas deoparte. Căci precum acesta era de voie supus Împăratului și, de aici, vrednic de cinstita Lui prezență, trebuia ca și pe Maica Lui după trup să o petreacă cu alai, cea cu adevărat fericită și preafericită, cea mai presus de toate neamurile și decât toată zidirea. Stăteau toți în jurul ei, al celei care era strălucită de străluminările Duhului Sfânt și luminată de mărgăritarele razelor Lui, cu respect, cu frică și dor nețărmurit, ațintind asupra ei cea mai curată privire a cugetului lor.
Or, nici una dintre făpturi nu a rămas deoparte. Nici măcar una. Fiindcă nu există nici o făptură mai presus de altele și întru totul fără de asemănare, încât să nu primească a se smeri pe sine față de toți și să nu aducă slujire și cântare de laudă Maicii lui Dumnezeu.
7. Toată făptura slavoslovește minunile iubirii dumnezeiești și taina Întrupării
Ici se auzeau cuvântări de Dumnezeu insuflate și de Dumnezeu grăite. Dincolo răsunau cântări de psalmi și slavoslovii dreptmăritoare de Dumnezeu. Căci trebuia, mai presus de toate, să fie preamărită nesfârșita bunătate mai presus de bunătate a lui Dumnezeu și sublimitatea măreției Lui, mai presus de orice măreție și nemărginita Lui Atotputernicie, mai presus de orice putere, blândețea și smerenia aceea a Lui față de noi, mai presus de toată înălțimea și de toată mărimea, bogăția cea mai presus de toată bogăția bunătății Lui necuprinse, noianul fără de sfârșit al iubirii Lui. Cum fără să Își manifeste propria Lui măreție, S-a pogorât la smerenia cea înălțătoare, Tatălui bineplăcând și Duhului, cum Cel mai presus de fire Și-a luat fire din pântece fecioresc în chip mai presus de fire, cum și Dumnezeu este, și om S-a făcut, dar rămâne Același, fiind amândouă deopotrivă. Cum nu a pogorât firea din dumnezeire și cum, luând asemănarea noastră, se împărtășește de trupul și sângele nostru. Cum Cel ce umple toate și Cel ce este mai presus de toate și care poartă toate prin cuvântul gurii Lui, a venit să sălășluiască la loc strâmt. Cum trupul materialnic și ca iarba câmpului al acestei fecioare preaslăvite a primit în sine focul mistuitor al dumnezeirii și l-a păstrat nemistuit ca aurul curat. Dar acestea s-au petrecut prin bunăvoirea lui Dumnezeu, fiindcă acolo unde binevoiește Dumnezeu toate sunt cu putință și sunt cu neputință dacă El nu voiește.
Dar cu privire la aceasta, râvna și osârdia au mișcat limbile lor spre cuvântări de laudă, dar nu ca să se întreacă unii pe alții în deșert – căci cugetul acesta ar fi slavă deșartă și departe de a fi bineplăcut lui Dumnezeu – ci pentru ca nimic să nu lipsească din râvna și puterea lor cu care pe Dumnezeu Îl slăvesc și pe Maica lui Dumnezeu o laudă.
8. Cântări ale sfintei Biserici din veac
Atunci Adam și Eva, strămoșii neamului omenesc, strigă cu glas mare și cu buze pline de bucurie: Tu, fericită fiică, ai dezlegat osânda căderii noastre! Tu, moștenind de la noi trup stricăcios, ne-ai odrăslit nouă veșmântul nestricăciunii! Tu, luând viață din firea noastră, ne-ai dat în schimb fericita viețuire și dezlegând chinurile și legăturile morții rupându-le, ai restabilit pentru noi viețuirea din vechime. Noi porțile raiului am închis, dar tu calea către pomul vieții ne-ai deschis. Din cele bune, prin noi au venit cele rele, iar prin tine din cele rele ni s-au întors nouă cele mai bune. Cum dar vei gusta moartea, tu, nepătată, fără prihană Fecioară? Tu, pod care treci de la moarte la viață și scară care urci la ceruri, adormirea ta liman al vieții veșnice s-a făcut. Cu adevărat, fericită ești tu, preafericită Maică! Cine oare dacă nu Cuvântul Care a fost purtat de tine și Care a pătimit, ar fi primit a face toate acestea?
Bate din palme și întreg soborul profeților: Tu ai adeverit profețiile noastre, tu ai adus nouă bucuria mult așteptată. Căci prin tine am fost dezlegați din legăturile morții. Vino la noi comoară dumnezeiască și de viață purtătoare, vino la noi, cei însetați, ceea ce setea noastră o potolești.
Dar mulțimea sfinților celor în trup nu este biruită nici ea în cuvânt, ci-i atrage atenția spre ea: Rămâi cu noi, mângâierea noastră, zicând, singura noastră alinare pe pământ, nu ne lăsa pe noi orfani, Maică, pe noi care, pentru dragostea Fiului Tău am răbdat primejdii. Căci pe tine te avem odihnă ostenelilor și răcorire trudelor noastre. Căci pentru tine, de voiești, este cu putință să rămâi la noi, iar dacă dorești să pleci nu afli nici o împiedicare. Dar dacă pleci, cortul lui Dumnezeu, dimpreună cu tine vrem să plecăm și noi, poporul tău numit cu numele Fiului tău. Pe tine te-am dobândit singură mângâiere pe pământ: căci ferice este a trăi împreună cu tine pe când erai vie și ferice este a muri împreună cu tine, acum când te-ai săvârșit la moarte. Dar de ce spunem „moarte“? Că până și moartea ta este viață, ba încă o viață mai bună și fără de asemănare mai presus de această viață. Cum dar ne va fi cu putință de răbdat viața aceasta, de nu te vom avea pe tine în mijlocul nostru, Fecioară?
9. Unele ca acestea, îmi pare, grăiau Apostolii împreună cu toată pliroma Bisericii către fericita Fecioară. Dar fiindcă o vedeau pe Maica Domnului grăbind spre săvârșirea din această viață și dornică de cealaltă, au început cântările de îngropare, plini de dumnezeiescul har și gura lor împrumutând-o Duhului, răpiți afară din trup, râvneau să plece împreună cu Maica lui Dumnezeu, care a plecat din această viață, și doreau să plece mai înainte de vreme, ca și când le-ar fi fost cu putință aceasta prin tăria doririi lor. Dar fiindcă toți își plătiră atât dorul, cât și datoria împletind cunună din multele și feluritele flori ale sfintelor cântări, își primeau în schimb binecuvântarea ca pe o comoară de Dumnezeu dăruită și așa primeau salutul cel mai de pe urmă și de bun rămas. Acestea erau, cât presupun, cugetările ce se grăiau între ei: cursul și făgașul trecător ale vieții prezente, pe de o parte și de cealaltă, [acestea erau] cele ce se puneau în lumină: tainele ascunse ale viitoarelor bunătăți.
10. Fiul vine în întâmpinarea Maicii Lui.
Apoi, într-un cuget cu acestea și urmând celor spuse și arătate, ca și cum le-ar întări și adeveri, s-a mai întâmplat ceva, pe cât mi se pare mie: venirea Împăratului la propriul Lui locaș, primind în dumnezeieștile Sale mâini fără de prihană sufletul acesteia sfânt, preacurat și nepătat. Iar ea, cred, a zis: „În mâinile Tale, Fiul meu, încredințez duhul meu. Primește sufletul meu ce ți-a fost iubit pe care l-ai păzit curat. Ție Îți încredințez trupul meu și nu pământului, primește-l, păzindu-l al Tău, pe cel întru care ai binevoit a sălășlui, și născându-Te dintr-însul, l-ai păzit feciorelnic. Ridică-mă în sălașul cel ceresc, la Tine, pentru ca, acolo unde ești Tu, rodul pântecelui meu, să fiu și eu împreună cu Tine sălășluitor, căci către Tine mă grăbesc acum Cel ce, fără încetare fiind la Tatăl, Te-ai pogorât la mine. Tu fii mângâiere pentru plecarea mea fiilor mei aceștia ce însetează de Tine și pe care frați ai binevoit a-i numi. Adaugă-le lor binecuvântare la binecuvântarea dată prin punerea mâinilor mele.“ Apoi, după ce a rostit astfel de cuvinte, a ridicat mâinile, pe cât îmi închipui, și a binecuvântat pe cei adunați și auzind pe Fiul: „Vino, binecuvântată Maica Mea, întru odihna Mea. Ridică-te, vino, cea aproape de mine, cea mai frumoasă între femei, că iată, iarna a trecut și a venit vremea tăierii mlădițelor, preafrumoasă și preaapropiată, căci prihană nu este întru tine. Iar mireasma mirurilor tale este mai presus de toate miresmele.“ Și Preasfânta Fecioară ascultând acestora și-a încredințat duhul în mâinile Fiului.
11. Trupul Fecioarei, izvor de vindecări
Și ce s-a petrecut atunci? Tulburarea și schimbarea stihiilor, pe cât îmi pare mie, glasuri de tunet și cântări vrednice de îngeri care-i aleargă înainte, o însoțesc și o urmează: unii străjuiau preasfântul și fără de prihană suflet și o însoțeau cu osârdie pe cea care urca la ceruri, până ce Împărăteasa a stătut pe tronul împărătesc, iar alții înconjurau de pretutindeni dumnezeiescul și sfântul trup și preamăreau în cântări vrednice de îngeri pe Maica Domnului. Dar în ce fel stăteau jur împrejurul acestui dumnezeiesc trup și cel mai sfânt? Cu frică, dor și cu lacrimi de bucurie, astfel o străjuiau și o înconjurau și astfel sârguiau în jurul cortului sfânt și atotbinecuvântat, sărutând mădularele lui, umplându-se de sfințenie la atingerea lui și de toată binecuvântarea. Atunci bolile se depărtau, cetele demonilor erau izgonite de pretutindeni până în cele mai de jos ale pământului. Văzduhul, tăria și cerul se sfințeau la înălțarea duhului, iar pământul se sfințea prin punerea în mormânt a trupului. Dar nici firea apelor nu a rămas nepărtașă binecuvântării. Căci trupul a fost spălat cu apă curată, nu curățindu-l pe el, ci mai curând apa sfințindu-se prin atingerea lui. Atunci surzilor li s-a deschis auzul, șchiopilor li s-a dezlegat umbletul, orbilor li s-a redat vederea, păcătoșilor li s-a rupt prin credință zapisul păcatelor. Și apoi ce a urmat încă? Trupul cel preacurat a fost înfășurat în giulgiuri curate și îndată Împărăteasa a fost întinsă pe pat. Apoi sfeșnice s-au aprins și s-au adus miruri și s-au cântat imne, iar îngerii au cântat ei înșiși cu glasurile lor cântarea cea mai cuvenită lor, Axion esti, iar Apostolii și părinții de Dumnezeu purtători au cântat cântări bineplăcute Lui și insuflate de Duhul.
12. Strămutarea la viață a chivotului dumnezeiesc.
Atunci așadar, chivotul Domnului a fost ridicat din Munții Sionului, adică de pe cinstiții umeri ai Apostolilor a fost strămutat prin mijlocirea mormântului la cerescul locaș. Dar mai întâi a fost purtat prin mijlocul orașului, ca o mireasă preafrumoasă și preaînfrumusețată de strălucirea neapropiată a Duhului Sfânt și astfel a fost primită în locașul cel mai sfânt din grădina Ghetsimani de către îngerii care aleargă înainte-i, care o însoțesc și care o acoperă cu aripile și urmată de întreaga Biserică.
Și așa cum Împăratul Solomon la așezarea chivotului în Templul Domnului pe care l-a construit el însuși a chemat pe toți bătrânii lui Israel din Sion, „ca să aducă chivotul cu legea Domnului din cetatea lui David, adică din Sion, ... și au ridicat preoții chivotul și au adus chivotul și cortul adunării pe care le-au adus preoții și leviții. Iar regele Solomon împreună cu toată obștea fiilor lui Israel mergeau înaintea chivotului, aducând jertfe de boi și oi fără de număr. Și au băgat preoții chivotul cu legea Domnului în altar, la locul lui, în Sfânta Sfintelor din templu sub aripile heruvimilor.“ Așa și acum, la odihna chivotului celui inteligibil, nu al legii Domnului, ci al Însuși Ipostasului lui Dumnezeu, Cuvântul, Noul Solomon, Stăpânul păcii și Ziditorul cel preaînțelept al întregii lumi, al minților celor cerești, a adunat astăzi la un loc cetele cele mai presus de lume și căpeteniile Noului Legământ, pe Apostoli, zic, împreună cu poporul sfinților din Ierusalim. Și prin îngeri, sufletul Fecioarei este sălășluit în Sfânta Sfintelor însăși, cea în arhetip și cea adevărată și cerească și este așezat sub aripile celor patru animale, lângă tronul Lui, în partea cea mai dinlăuntru a catapetesmei unde cel dintâi Însuși Hristos a intrat cu trupul, iar de cealaltă parte, trupul este primit din mâinile Apostolilor de către Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor Care îl umbrește cu strălucirea dumnezeirii nevăzute și de toată adunarea sfinților care aleargă sârguind în întâmpinare, cântând cu sfinte glasuri și jertfind jertfe de laudă, până este așezat în mormânt ca într-o cămară de nuntă și din acesta îl strămută în desfătarea Raiului și la corturile cele cerești.
13. Minunea tămăduirii evreului hulitor
Dar s-a întâmplat să fie de față și unii Iudei, câți nu erau cu totul neștiutori. Nu este nepotrivit, să amestecăm la istorisirea noastră ceea ce este transmis de buzele multora, ca și când am adăuga povestirii noastre sare și piper. Se spune așadar că, atunci când cei care purtau fericitul trup al Maicii lui Dumnezeu au ajuns la poalele muntelui, un evreu, rob al păcatului și fiind sub puterea înșelării, urmând pilda slujitorului Caiafei, (cel care a pălmuit dumnezeiasca și stăpâneasca față a lui Hristos Dumnezeu), făcându-se unealtă a diavolului și fiind purtat de un impuls irațional și plin de îndrăzneală, împins de furie drăcească, s-a strecurat lângă patul care purta trupul acela atotsfânt, de care îngerii se apropiau cu înfricoșare, și apucându-l cu amândouă mâinile, nebunește și fără de minte, îl trăgea ca să-l arunce la pământ. Acest atac s-a petrecut din pizma începătorului răutății, dar roada i-a fost pe măsura ostenelii, fiindcă strugurele a dat aguridă și a cules roadă vrednică de propria lui alegere; căci se spune că acolo i-au rămas mâinile. Și era de văzut cum cel care cu propriile mâini făcuse aceasta cu o neobișnuită îndrăzneală, s-a arătat îndată, în chip neobișnuit, fără mâini, până ce și-a schimbat socotința în credință și pocăință. Fără întârziere atunci cei care purtau pe umeri sicriul s-au oprit, iar nenorocitul, punându-și mâinile tăiate pe cortul cel de viață dătător și făcător de minuni, îndată s-a făcut teafăr și nevătămat. Căci se știe că și nenorocirea poate da naștere de multe ori la sfătuiri înțelepte și mântuitoare. Dar să revenim la istorisirea noastră.
14. III. Îngroparea în Grădina Ghetsimani, harurile ce vin din această taină
De aici au dus-o în locașul cel mai sfânt din Ghetsimani. Iarăși și aici urmară sărutări, îmbrățișări și laude, sfinte cântări, multe rugăciuni și plânsete, râuri de lacrimi izvorâte din dor și pline de îndurerare. Și era de văzut ploaie de lacrimi vărsate râuri. Și astfel trupul cel preasfânt este așezat în preaslăvitul și preaminunatul mormânt. Și de aici, a treia zi, este ridicat în sălașurile cele cerești.
Căci nu era cuvenit ca acest locaș, acest izvor nesăpat, care a izvorât apa iertării, țarina cea nearată care a rodit pâinea cerească, via cea neudată a strugurelui celui fără de moarte, măslinul cel înfloritor și aducător de bună roadă al milei părintești, să fie înmormântat în adâncurile pământului. Dar așa cum trupul luat din aceasta de Dumnezeu Cuvântul, trup sfânt și fără de prihană, a înviat a treia zi din mormânt, la fel și ea însăși a fost smulsă din mormânt și maica a fost strămutată la Fiul ei. Și așa cum El S-a pogorât la ea, la fel și ea a fost înălțată la El, într-un cort mai bun și mai desăvârșit, în cer.
Se cuvenea ca ceea ce în chip străin a primit în pântecele ei pe Dumnezeu Cuvântul să fie sălășluită în corturile dumnezeiești ale Fiului ei. Și așa cum a zis Fiul ei că întru cele ale Tatălui trebuie să fie, la fel și maica Lui trebuie să fie sălășluită în curțile împărătești ale Fiului și în curțile Dumnezeului nostru. Căci dacă în El este sălașul tuturor celor ce se veselesc, unde este sălașul celei ce este pricina însăși a veseliei?
Se cuvenea ca ceea ce la naștere a păzit nestricată fecioria, și trupul să îi fie păstrat nestricăcios și după moarte.
Se cuvenea ca pântecele care a purtat ca pe un prunc pe Ziditorul să petreacă în corturile cele dumnezeiești.
Se cuvenea ca mireasa cu care s-a nuntit Tatăl ceresc să fie sălășluită în cămările împărătești.
Trebuia ca ceea ce a văzut pe Fiul ei pe cruce și care a răbdat chinul de care a fost cruțată la naștere și a primit în inimă sabia, să Îl și vadă pe El șezând de-a dreapta Tatălui.
Se cuvenea ca Maica lui Dumnezeu să dobândească toate cele ale Fiului ei și să fie închinată și preamărită ca Maică a lui Dumnezeu și roabă a lui Dumnezeu de către toată făptura.
Căci pururea moștenirea vine de la părinți la copii. Dar aici, cum spunea un înțelept din vechime, râurile sfinte curg îndărăt spre izvoare. Și Fiul a supus maicei întreaga făptură.
15. Realitatea concretă a Întrupării și a dumnezeieștii nașteri.
Așadar, veniți ca și noi astăzi să prăznuim cum se cuvine Adormirea Maicii lui Dumnezeu, nu aducând naiuri și coribanți și orgiile misteriilor maicei zeilor mincinoși fiindcă așa numesc cei fără de minte, plăsmuind mituri obârșia zeilor lor: mamă a mai multor zei, în vreme ce cuvântul adevărului o arată fără nici un fiu. Aceștia sunt demoni și fantasme și umbre, care maimuțăresc jalnic ceea ce nu este, având ajutor pentru aceasta prostia celor înșelați. Căci cum s-ar putea naște ceva netrupesc dintr-o unire proprie trupului? Și în ce chip va fi unit cu altul? Și cum ar putea fi Dumnezeu ceea ce mai înainte nu era, iar mai apoi a luat ființă? Că netrupesc este tot neamul demonilor este limpede tuturor și înșiși acelora care au ochii cei cugetători ai minții orbiți. Căci așa zice și Homer, arătând starea nevrednică de numirea de dumnezeu dată demonilor:
(Zeul) Nu se hrănește cu pâine și vin rubiniu nu bea-n cupe -
Astfel ei sunt fără sânge și–astfel se numesc fără moarte.
Nu mănâncă pâine, zice, nici vin înfierbântat nu beau, și pentru aceasta sunt fără sânge, adică sânge nu au și sunt numiți nemuritori. Și întocmai, bine zice și adevăr spune că sunt numiți. Căci sunt doar numiți nemuritori, dar ei nu sunt cu-adevărat așa cum sunt numiți, fiindcă ei sunt morți prin moartea răutății.
Dar noi, pentru care Dumnezeu este în adevăr ceea ce preamărim, adică Dumnezeu adevărat, Care nu a venit din neființă la ființă, ci veșnic este din veșnicie, Care este mai presus de orice Pricină, de orice rațiune, și gândire, și timp, și ființă, iar pe Maica lui Dumnezeu o cinstim și o preamărim, nu circumscriind ei nașterea dumnezeirii Lui celei fără de timp – căci nașterea Cuvântului lui Dumnezeu este fără de timp și împreună-veșnică cu Tatăl, ci mărturisim o a doua naștere prin Întruparea Lui de voie, și numai așa cunoaștem și mărturisim pe Maica Domnului pricina acesteia. Căci s-a întrupat Cel care din veac era fără trup, pentru noi și pentru mântuirea noastră, pentru ca cel asemenea să fie mântuit prin Cel Asemenea, și luând trup din această sfântă Fecioară fără unire bărbătească, El Însuși rămânând Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit fiind, Însuși rămânând Dumnezeu în trupul Lui, și om desăvârșit în dumnezeirea Lui mai presus de dumnezeire. Astfel, cunoscând-o pe Fecioara aceasta că este în adevăr Maica lui Dumnezeu, preacinstim acum cu laude sfântă Adormirea ei, dar nu o numim pe ea dumnezeu, departe de noi asemenea povești ale sofisticăriei elinești. De aceea și vestim moartea ei, dar în același timp o mărturisim pe ea Maică a lui Dumnezeu celui Întrupat.
16. Mijlocitoarea și împărțitoarea tuturor darurilor duhovnicești
Pe aceasta astăzi să o prăznuim cu sfinte cântări, noi, poporul lui Hristos care ne-am îmbogățit și a fi astfel, și a fi numiți cu numele Lui. Pe aceasta să o cinstim cu privegheri de toată noaptea. Pe aceasta să o veselim prin curăția trupului și a sufletului, pe ceea ce este singură curată la Dumnezeu mai presus de toată făptura. Căci cel asemenea este desfătare pentru cei asemenea. Pe aceasta să o slujim prin milostenie și prin milostenie față de cei nevoiași. Căci dacă Dumnezeu nu este slujit prin nimic altceva decât prin milostenie, cine va susține împotrivă că Maica Domnului este cinstită și ea prin altceva decât prin cele asemenea cu acestea? Căci ea ne-a descoperit noianul negrăit al milostivirii lui Dumnezeu față de noi.
Prin ea s-a dezlegat războiul cel îndelung împotriva Ziditorului.
Prin ea au fost aplaudate de noi împăcările cu El și ne-au fost dăruite pacea și harul. Oamenii se unesc cu îngerii și noi cei mai înainte fără nici un preț, am devenit fii ai lui Dumnezeu. Din ea, via cea roditoare, am cules strugurele vieții. Din ea, am cules roada nestricăciunii. Ea s-a făcut pentru noi chezășuitoarea tuturor bunătăților: În ea Dumnezeu s-a făcut om și omul s-a făcut Dumnezeu.
Și ce este mai străin decât această străină minune? Ce este mai fericit decât această fericită stare? Tremur de frică, mă cutremur de cele ce spun. Împreună cu Miriam prorocița, o, suflete tinere, să-i cântăm în timpane, omorând mădularele noastre cele pământești. Căci acesta este timpanul cel duhovnicesc: să strigăm cu strigare însuflețită în fața chivotului Domnului Dumnezeu și vor cădea zidurile Ierihonului, adică zidurile potrivnice ale puterilor vrăjmașe. Împreună cu David să dănțuim înaintea Duhului. Chivotul Domnului astăzi și-a aflat odihna. Împreună cu Gavriil, mai-marele voievod al oștilor cerești, să strigăm: „Bucură-te, ceea ce ești plină de daruri, Domnul este cu tine!“ Bucură-te, comoara necheltuită a bucuriei, bucură-te, untdelemn care alini durerea, bucură-te, leacul a toată întristarea inimii, bucură-te, ceea prin care moartea a fost izgonită și prin care s-a adus viața.
17. Lauda mormântului, izvor de minuni și tămăduiri
Iar tu, mormânt sfânt și cel mai sfânt după mormântul cel de viață începător al Stăpânului, care a fost izvorul învierii – ca să-ți vorbesc ca unei ființe-nsuflețite – spune-mi: Unde este aurul neamestecat pe care mâinile Apostolilor întru tine l-au încuiat? Unde este comoara cea necheltuită? Unde este pântecele cel primitor de Dumnezeu? Unde este masa cea însuflețită? Unde este cartea cea nouă nescrisă de mână, pe care în chip de negrăit Dumnezeu-Cuvântul a scris-o? Unde adâncul harului? unde noianul de vindecări? Unde izvorul cel pricinuitor al vieții? Unde este trupul Născătoarei de Dumnezeu cel multînsetat și multiubitor de Dumnezeu?
- Pentru ce căutați în mormânt pe cea care a fost ridicată la corturile cele cerești? Pentru ce îmi cereți mie să plătesc eu certările pazei? Nu-mi stă în putere să mă împotrivesc dumnezeieștilor porunci. Căci trupul cel sfânt lăsând giulgiurile, și dăruindu-mi mie sfințenia lui, umplându-mă de bună mireasmă și de mir și făcând din mine în loc de mormânt templu dumnezeiesc, acest trup a fost luat și dus străjuit de îngeri și arhangheli și de toate puterile cerești. Acum și pe mine îngeri mă înconjoară. Acum dumnezeiescul har sălășluiește întru mine. Iar eu m-am făcut spital vindecător pentru cei aflați în suferință, izvor de tămăduiri veșnic, eu m-am făcut izgonitorul demonilor. Eu m-am făcut cetate de scăpare pentru cei prigoniți. Apropiați-vă cu credință, popoare, și beți din râul îmbelșugat al harurilor! Dobândind neîndoită credință, apropiați-vă! „Voi cei însetați, apropiați-vă de izvor“ a poruncit Isaia, „iar cei ce nu aveți argint, veniți de cumpărați fără nici un preț“. Eu tuturor am strigat porunca Evangheliei: „Cel ce însetează de vindecare, de boli, de izbăvire de patimi sufletești, dezlegare de păcate, izbăvire din toată ispita, de odihna Împărăției Cerurilor, apropiați-vă toți cu credință de mine și adăpați-vă din izvorul harului celui cu multe puteri și multe haruri binefăcătoare! Căci așa cum energia apei, a pământului, a aerului și a soarelui plin de raze, una și simplă fiind, în fiecare participând în chip diferit, schimbându-și firea cu cea a elementului corespunzător, la fel cum din vie se face vinul, iar din măsline uleiul, la fel și harul, simplu și unul fiind, în chip diferit și corespunzător cu nevoia fiecăruia, împărtășește lucrarea sa celor ce participă la el, fiindcă eu nu am harul prin firea mea proprie. Căci orice mormânt e plin de toată duhoarea și răspândește întristare și este vrăjmaș bucuriei. Dar eu am primit mir de mult preț și mă împărtășesc de buna lui mireasmă - un mir atât de mirositor și de puternic, încât și printr-o mică atingere dăruiește o împărtășire din el care nu trece. Căci cu adevărat neschimbăcioase sunt dumnezeieștile harisme. Am primit întru mine drept oaspete pe izvorul bucuriei și m-am îmbogățit veșnic de izvorârea lui.
18. Mărturie din Istoria lui Euthymie
Vedeți, părinți iubiți și frați, tot ce ne împărtășește nouă cinstitul mormânt? Și că acestea așa sunt într-adevăr este scris și În Istoria Euthymiacă în al treilea Cuvânt de la capitolul 40, cu aceste cuvinte: „S-a spus mai sus că cea între sfinți, Împărăteasa Pulheria a ridicat lui Hristos mai multe biserici în Constantinopol. Una dintre acestea este și cea construită în Vlaherne la începutul domniei lui Marchian, închinată sfintei Adormiri. Aceștia, așadar, construind acolo sălaș cuvios de închinare Preasfintei și Preamăritei Născătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, și împodobind-o cu toată podoaba, căutau trupul preasfânt și de viață primitor al Maicii lui Dumnezeu. Și chemându-i pe Iuvenalie, Arhiepiscopul Ierusalimului, și pe episcopii Palestinei de atunci să vină în cetatea împărătească pentru sinodul din Chalcedon care se ținea atunci, ziseră acestora: „Am auzit că este la Ierusalim cea dintâi și aleasă biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria în locul numit Ghethsimani și acolo este trupul ei cel de viață dătător pus în raclă. Noi vrem să aducem aceste sfinte moaște aici, spre păzirea acestei cetăți de scaun a Împăratului.“
Iuvenalie însă răspunse: „În sfânta și de Dumnezeu insuflata Scriptură nu se face referire la sfârșitul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Maria, dar noi din cea mai veche și mai neîndoielnică tradiție, am aflat că, în vremea slăvitei ei Adormiri, sfinții Apostoli, care străbăteau pământul pentru mântuirea neamurilor, cu toții dimpreună, s-au adunat într-o clipită, fiind răpiți în văzduh și purtați până la Ierusalim și odată ajunși lângă Maica Domnului, au avut vedenie de îngeri și a fost auzită o imnodie dumnezeiască a celor mai înalte cete îngerești și puteri. Și astfel, cu dumnezeiască și cerească slavă, în mâinile lui Dumnezeu și-a încredințat sfântul ei suflet în chip negrăit. Iar trupul ei cel de Dumnezeu primitor, însoțit și petrecut la mormânt de cântări îngerești și apostolești, a fost pus în mormânt în Ghethsemani. În acel loc, timp de trei zile au fost văzuți îngerii străjuind și cântând neîncetat. Dar după a treia zi, când au încetat cântările îngerești, venind Apostolii la mormânt, Toma, care era unul dintre ei și care a lipsit, dar care abia a treia zi a ajuns și el, fiindcă voia să se închine sfântului trup de Dumnezeu primitor, au deschis mormântul. Dar trupul ei cel mult slăvit nu au putut nicidecum a-l găsi, ci au aflat numai giulgiurile de înmormântare și acestea erau pline de negrăită mireasmă. Au închis apoi la loc mormântul. Și uimiți de minunea acestei taine, numai aceasta au putut conchide că Cel ce a binevoit să se întrupeze după propriul ipostas din ea și să se nască cu trupul, Dumnezeu Cuvântul și Domnul slavei, Care și după naștere a păzit nestricată fecioria ei, la fel, și după ieșirea din viața de aici a Maicii Lui, Însuși a binevoit să-i cinstească acest trup neîntinat și fără de prihană prin nestricăciune și prin mutarea la Viață, mai înainte de Învierea obștească și sobornicească.
Erau atunci împreună cu Apostolii și preacinstitul Timothei, Apostol și episcop-primat al Bisericilor din Efes, Dionisie Areopagitul, după cum însuși mărturisește în discursurile către Timotei cu privire la fericitul Ierotei și el prezent atunci acolo, zicând așa:
„Fiindcă, pe lângă toți ierarhii noștri de Dumnezeu inspirați, și noi, precum știi, și toți învățătorii de taine, și el și mulți dintre sfinții noștri frați ne-am adunat spre contemplarea trupului de viață începător. Erau de față și Iacob, ruda Domnului, și Petru, cea mai înaltă și mai venerabilă culme a Teologilor. Apoi s-a socotit potrivit după vederea aceea înaltă ca toți ierarhii să slăvească, pe cât era cu putință fiecăruia, bunătatea nesfârșită în tărie a acelei puteri thearhice. Căci el (Ierotei) era mai presus de toți, după Teologi, (id. est, Apostoli), din câte știu, decât toți ceilalți ierurgi, fiind cu totul răpit, cu totul ieșit din sine și pătimind în desăvârșită unire cu cele cântate, astfel încât era socotit de toți cei care îl auzeau, de toți care îl vedeau și cunoșteau, ca fiind un dumnezeiesc și inspirat cântăreț. Dar pentru ce îți vorbesc eu ție despre cele teologhisite acolo? Căci dacă eu însumi răpindu-mă, uitam de mine, de multe ori aflam de la tine, reascultându-le, unele părți din acele cântări insuflate de Dumnezeu.“
Și auzind aceasta împărăteasa i-a cerut Arhiepiscopului Iuvenalie acea sfântă raclă cu sfântul acoperământ al slăvitei și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Maria, cerându-le lor să îl trimită negreșit și după ce au primit acoperământul l-au pus în cinstitul Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Și atât despre asta.
19. Imitarea sfintei Fecioare
Iar noi ce răspundem sfântului mormânt? Căci harul tău este nesfârșit și veșnic, dar dumnezeiasca putere nu este țărmurită de locuri, nici binefacerile Maicii lui Dumnezeu nu au limită. Căci dacă s-ar mărgini numai la mormânt, darurile s-ar împărți la puțini oameni. Dar așa ele sunt împărțite fără opreliște până la toate marginile lumii. Așadar, mintea noastră să o gătim cămară Născătoarei de Dumnezeu. Dar cum va fi cu putință aceasta? Ea Fecioară este și iubește fecioria, curată este și iubitoare de curăție. Dacă deci ne vom curăți și la minte, și la trup, vom dobândi harul ei sălășluit în noi înșine. Căci ea fuge de orice întinăciune și se scârbește de noroiul patimilor. Se scârbește de lăcomie. Urâciunile rușinoase ale curviei le urăște, iar de gândurile spurcate ale acesteia se ferește ca de niște pui de vipere. Nu suferă cuvinte rușinoase și ușuratice și cântări necuviincioase, se scutură de orice parfumuri desfrânate.
Urăște umflarea în pene și nu îngăduie cearta și neomenia. Se întoarce de la slavă deșartă și de la osteneala zadarnică pornită din mândrie. Se pune potrivnică mândriei, urăște ținerea de minte a răului - potrivnica mântuirii. Și orice răutate o socotește ca un venin ucigător. În schimb, se bucură de toate cele potrivnice acestora. Căci cele potrivnice se tămăduiesc prin cele potrivnice. Se desfată de post și de înfrânare și de cântări de psalmi. Se însoțește cu curăția, fecioria și înfrânarea. Și cu acestea a făcut pace veșnică și pe acestea le îmbrățișează cu înțelepciune. Cu pacea și blândețea își străjuiește cugetul, îmbrățișează dragostea, mila și smerenia, ca pe propriii copii. Și ca să spun pe scurt, se întristează pentru orice patimă rea, pentru orice josnicie, dar se bucură de orice virtute ca de un dar.
Dacă așadar și noi ne vom abate cu râvnă de la relele de la început și vom iubi cu toată osârdia virtuțile și pe acestea ni le vom face prietene, va veni aproape de noi, la proprii ei slujitori, aducând cu ea toată pleiada de bunătăți și pe Hristos, Fiul ei, pe Împăratul și Domnul Îl va aduce cu sine să sălășluiască în inimile noastre, Căruia fie slava, cinstea, puterea, mărirea și marea cuviință a slavei Sale, împreună cu cel fără de început al Său Părinte și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
sursa:
