Noutăţi
1/14 mai - Prăznuirea Sfinților Cuvioșilor Noi Mucenici Eftimie Ignatie şi Acachie
Schitul Iviru
Acest sfânt schit este întemeiat în secolul al 16-lea de Cuviosul Mucenic Iacob, în cinstea prăznuirii Tăierii Cinstitului Cap al Sfântului Prooroc Ioan, Inainte Mergătorul si Botezătorul Domnului.
In această sfântă biserică se află părticele din moaștele Sfântului Mucenic Mercurie, Sfântului Mucenic Hristofor, Sfântului Marelui Mucenic Pantelimon, Sfântului Mucenic Trifon, Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului Dionisie Areopagitul, Sfântului doctor fără de arginți Cosma. Tot aici se află și capetele celor trei Cuvioși Mucenici Eftimie, Ignatie și Acachie, așezate într-o raclă de argint, împreună cu mâna dreaptă a aceluiași Cuvios Mucenic Eftimie, alături de alte părți din sfintele lor moaște, ale căror viață și mucenicie le prezentăm mai jos:
Siragul frumos al acestor nevoitori, al acestor viteji ostași ai Sfintei Treimi l-a început minunatul Eftimie, original din satul Dimițana, Peloponez. S-a născut din părinți binecredincioși, Panaghiotis și Maria, prin minunea Sfântului Sfințit Elefterie, al cărui nume i s-a dat la botez. Crescând cuviincios, a învățat mai întîi la școala sătească. A studiat apoi pentru scurt timp cu fratele său Ioan la Constantinopol, după care au mers amândoi la Iași, unde se găsea și tatăl lor, cu alți doi fii ai săi, Gheorghie și Hristea.
Aici a studiat 2 ani la Academia Domnească, după care a vrut să meargă la Sfântul Munte, dar din cauza războiului ruso-turc nu a putut merge de-a dreptul, ci prin București, ca să îi fie călătoria mai ușoară.
Fiind atunci în București ambasadori din partea Turciei pentru încheierea păcii, s-a atașat de unul din aceia ca să poată mai ușor, după dorința ce o avea, să meargă la Sfântul Munte. Așa a ajuns la Șumla.
Aflându-se aici, după multe alte împrejurări, s-a lăsat îndemnat de un tovarăș al său adrianopolit, care se turcise de curând, să meargă de voie la reis-efendi și s-a lepădat, vai!, de Hristos, primind spurcata credință a lui Mohamed. Indată cunoscând această amăgire a sa, o, cât de amar plângea, ca alt Petru, căutând cale să fugă!
Si mergând pâna la Constantinopol cu reis-efendi, care îl facuse fiu al său, a făcut tot posibilul să fugă pe ascuns în curtea solului rusesc, de unde, prin grija purtată de cei de acolo, după patru zile, a urcat pe o corabie și a ajuns la Sfântul Munte.
A iesit mai întâi la Sfânta Lavră a Sfântului Atanasie, mergând la preasfântul patriarh Grigorie, care sălășluia atunci acolo și care l-a povățuit să se ducă la părintele duhovnicesc Meletie care ședea aproape.
Ascultând rânduiala păzită de Sfânta Biserică pentru cei ce se întorc de la rătăcire, s-a uns cu Sfântul Mir și a petrecut o vreme în felul acesta.
Apoi, a cerut și a dobândit voie ca să meargă să mărturisească pe Hristos înaintea păgânilor și să pătimească pentru El, dar nu să se dea singur la turci, decât dacă îl vor recunoaște. In felul acesta, era încredințat că este voia lui Dumnezeu să recunoască că e el, iar de nu îl vor recunoaște, să se întoarcă înapoi.
Făcând așa, a mers la Constantinopol unde a umblat mai multe zile și s-a întîlnit chiar și cu unii din oamenii lui reis efendi care îl știau, dar nu l-au recunoscut.
Deci s-a întors cu mâhnire înapoi și s-a dus la sfânta mănăstire a Dohiarului, de acolo la Esfigmenu, apoi la sfânta mănăstire a Ivirilor, unde l-a întîlnit pe vărul său, Onufrie.
Acesta l-a sfătuit să suie la schitul Prodromului ce este pe locul acelei mănăstiri.
Aici a intrat sub ascultarea cuviosului duhovnic Nichifor, care mai avea încă alți 5 ucenici, toți din satul Dimițana, patria lui Elefterie.
Acolo, cine poate să spună ce fel de nevoințe, posturi, lacrimi si privegheri, plecări de genunchi a săvîrșit Elefterie, care, pregătindu-se de mucenicie, se ruga neîncetat lui Dumnezeu să îi descopere dacă Îi este la aceasta bunăvoința Sa.
Și adeverindu-i-se aceasta printr-o vedenie dumnezeiască, s-a îmbrăcat în chipul cel mare monahicesc, numindu-se, în loc de Elefterie , Eftimie, după care, gătindu-se de plecare, a mers mai întâi la sfânta mănăstire a ivirilor și a sărutat cu lacrimi icoana făcătoare de minuni a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, încredințându-se de ajutorul si apărarea ei.
Apoi, a intrat în corabie, împreună cu Grigorie, unul dintre ascultătorii duhovnicului pomenit Nichifor, cu care, mergând împreună pe mare, au ajuns la Constantinopol, în 19 martie. Aici s-a pregătit spre pătimire împărtășindu-se cu dumnezeieștile taine în Duminica Floriilor, care era pe 22 martie.
După ascultarea dumnezeieștii liturghii, s-a dezbrăcat de hainele monahicești și s-a îmbrăcat cu haine turcești. Sărutîndu-l pe tovarășul lui, Grigorie, l-a rugat cu lacrimi să se roage lui Dumnezeu pentru el și, ținînd în mînă stâlparea luată din biserică și crucea, a intrat cu îndrăzneală în divanul împărătesc. Aici se afla însuși vizirul șezînd, căruia i-a zis: ” Eu, o, stăpânitorule, sânt creștin și fiu de creștin, iar aceste haine pe care le vezi că le port sânt ale voastre. Deci mă lepăd de credința voastră cea rea în care înșelându-mă am căzut și mărturisesc pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat și blestem pe mincinosul vostru prooroc Mohamed.” Apoi, luând cealmaoua a aruncat-o la pămînt și a călcat-o în picioare.
Deci, mirându-se judecătorul de îndrăzneala cea mare a mărturisitorului, a poruncit să fie închis in temniță, punîndu-l în butuci și în lanțuri. Deci, după o vreme, iarăși l-a adus înaintea sa și a început a-l momi cu îmbunări, socotind să îl amăgească. Si poruncind să îi pună cealmaoua ce o aruncase sfântul iarăși pe cap, mucenicul a apucat-o, a rupt-o în două și a aruncat-o în fața vizirului.
Atunci, vizirul mîniindu-se foarte tare, a poruncit să îl bată cumplit fără milă peste tot trupul și apoi iarăși l-au închis in temniță, de unde iar scoțându-l și văzându-l neschimbat, a hotărât sa fie omorât.
Luându-l călăul, l-a dus la locul de osândă, unde, rugându-se lui Dumnezeu, sfântul și-a aplecat capul, iar călăul, lovind cu sabia de două ori, nu a putut să îi taie capul.
Văzând călăul aceasta, l-a junghiat, tăindu-i gâtul. Și astfel s-a împlinit proorocia sa, căci zisese: că îl vor înjunghia ca pe o oaie.
Așa s-a săvârșit cuviosul Noul Mucenic Eftimie, în 22 martie, anul 1814 de la mântuirea lumii, pe vremea împărăției sultanului Mahmut. Iar miercuri, în 25 martie, pomenitul Grigorie, dând mulți bani călăilor, a ridicat trupul mucenicului din care, în chip minunat, a curs sânge cald după trei zile de la moartea lui.
Au urmat altă minune mai preaslăvită, căci cinstitul cap al Mucenicului, luându-l în mână Grigorie și sărutându-l cu lacrimi, a zis: Vorbește-mi, frate preadorite și iubitorule al lui Iisus Hristos, sfinte Eftimie, și nu mă lăsa să merg la frați singur și plin de mâhnire. Și ,o, minunile Tale, Hristoase! Sfințitul acela cap a deschis ochii și ca unul viu și lină și veselă căutătură, privea la fratele său Grigorie împreună și la cei ce stăteau împrejur, făcând aceasta de două ori.
După aceea, au dus trupul Mucenicului la ostrovul Princip și l-au îngropat.
Sfântul Ignatie a pătimit pentru Hristos, în același an in care a fost ucis și Sfântul Mucenic Eftimie.
Acesta se trăgea din orașul Stara Zagora, din eparhia Târnovului. Tatăl său se numea Gheorghe, iar mama sa Maria, care mutându-se la Tesalonic, au dat naștere lui Ioan, că așa a fost numit sfântul la botez. Dat fiind la școală, în scurtă vreme a învățat gramatica și alte științe în limba slavonă, dar dorind a avea viață monahicească, a mers la mănăstire în muntele Rila, unde fiind ucenic la un monah, a învățat sfânta scriptură. S-a întors apoi la părinții săi. In acea vreme, sârbii, care nu mai puteau suporta asupririle păgânilor, a pornit război împotriva turcilor, iar turcii, adunând multă oaste, au silit pe Gheorghe, tatăl fericitului Ioan, să fie mai mare peste o mie de ostași, iar nevoind să lupte împotriva creștinilor , cei de o credință și sânge cu el, a zis către turci: Aceasta este cu neputință. Iar păgânii mâniindu-se, l-au străpuns mai întîi cu sulița în coasta dreaptă, apoi i-au tăiat capul, astfel primind sfârșit mucenicesc.
Apoi, păgânii, nemulțumindu-se numai cu aceasta, i-au răpit soția și două fiice, pe care, după multe înfricoșări, le-a turcit. Ioan, ascunzându-se în casa unei văduve bătrâne și simțind că vor să îl prindă, a fugit pe ascuns și s-a dus in Valahia, la București. Acolo s-a cunoscut cu noul mucenic Eftimie, cu care atât de mult s-au împrietenit, încît păreau frați.
După un timp, dorind să meargă la Sfântul Munte Atos, a trecut pe la cetatea Șumla, unde l-a găsit pe prietenul său Eftimie în jalnica stare a lepădării de Hristos, precum s-a scris despre Sfântul Eftimie. Deci, s-a grăbit să plece de acolo, temându-se de această primejdie. Insă, prins de păgâni, a fost silit să făgăduiască că va primi spurcata credință a lui Mohamed. El nu a împlinit această făgăduință, dar se căia plângând acea greșeală a sa. Deci, fugind pe ascuns, a mers la Stara Zagora, patria sa, și de acolo în Sfântul Munte, cu un proigumen de la Manastirea Grigoriu, unde a petrecut puțină vreme. De acolo, a mers la mănăstirea Vatopedu, apoi la mănăstirea Hilandar, după care la mănăstirea Zografu, dar nu a rămas la nici una dintre ele. La sfârșit, a mers la schitul Sfintei Ana, unde a rămas la un duhovnic cu numele Vasile cu care a mers la Tesalonic și văzând pătimirile Cuviosului Mucenic David, s-a aprins de dorință să îl mărturisească și el el pe Hristos acolo, însă, întâlnindu-se cu un bătrân, a rămas o vreme, după care s-a întors iarăși în Sfântul Munte.
Apoi, Ioan, auzind de la un frate din schitul Sfântului Ioan Botezătorul de pătimirea prietenului său, Sfântul Mucenic Eftimie, s-a bucurat mult și a dorit ca, așa cum au petrecut în viața aceasta să petreacă și în ceruri. Astfel, a mers la schitul Cinstitului Inaintemergătorului Ioan, sub ascultarea aceluiași cuvios duhovnic Nichifor, care l-a încredințat bătrânului Acachie. La povățuirile acestuia, sporea în nevoințele monahicești, mergând din putere în putere și rugându-se lui Dumnezeu neâncetat ziua și noaptea cu lacrimi ca să îl învrednicească pătimirii Sfântului Eftimie.
Si, după îndelungată vreme, având încredințare neândoită despre voia lui Dumnezeu pentru aceasta, s-a tuns în schima cea mare a monahilor, numindu-se, în loc de Ioan, Ignatie și, înarmat fiind cu rugăciunile părinților, s-a pregătit de drum.
Apoi, coborând la sfânta mănăstire a ivirilor, a sărutat cu multe lacrimi preasfânta icoană a Maicii lui Dumnezeu făcătoare de minuni, numită portărița. Încredințat de apărarea ei, a intrat pe corabie la data de 12 septembrie spre Constantinopol, având in această frumoasă călătorie pe bunul Grigorie, care a fost și cu Sfântul Eftimie. A ajuns la Constantinopol în ziua de 29 a aceleiași luni și a stat în casa unui creștin iubitor de Hristos pînă pe 6 octombrie, rugându-se cu lacrimi Maicii lui Dumnezeu să-l întărească, mai multe descrieri aflându-se în istorisirea vieții lui.
Deci, în acea zi, dezbrăcându-se de hainele monahicești, s-a îmbrăcat în haine turcești, a mers cu îndrăzneală în divanul împărătesc și, înfățișîndu-se înaintea vizirului, a zis cu bărbăție: ”Eu, judecătorule, cândva, prins cu sila de voi, turcii, ca să primesc spurcata voastră credință, am făgăduit atunci a o face. Acum, însă, căindu-mă, am venit să îmi iau făgăduința înapoi și să mărturisesc pe Hristosul meu Dumnezeu adevărat și Ziditorul a toată făptura.”
Deci, judecătorul, auzind unele ca acestea, a zis cu mânie: ”Cine te-a adus aici, călugăr sau mirean?” Mucenicul răspuns (arătând Icoana Mântuitorului): „singur eu am venit de voie fiind întărit cu puterea lui Hristos”
Judecătorul a zis:” Lasă-ți, omule, împotrivirea ta și vino-ți în fire, căci, după multele chinuri ce ți se vor da ,apoi la urmă cu amară moarte vei muri. Iar, de mă vei asculta, multe daruri și cinste vei lua”.
Dar mucenicul a zis: „Cinstele tale ține-ți-le ție și celor asemenea ție, iar eu doresc moartea cea pentru Hristos”.
Deci, judecătorul, arzând de mânie, a poruncit să îl ducă în temniță, unde slujitorii l-au bătut cumplit și l-au închis în temniță, punându-i picioarele în butuc și lanțuri grele peste grumaz.
Și, aducându-l din nou în Divan pe mucenic să îl cerceteze, îl momeau cu vicleșug și îl îndemnau să se lepede de Hristos, zicând: „că de nu vei asculta, apoi voi porunci, după mai multe munci, să te omoare prin spânzurare, iar nu prin tăiere, ca să nu ia creștinii sângele tău spre sfințire”.
Atunci mucenicul a răspuns: „Fă cum voiești, eu nu îmi fac griji cum mă vei omorî, decât doresc a muri pentru Hristos”. Atunci, a poruncit să îl închidă într-o temniță întunecată, unde a petrecut două zile fără mâncare și băutură, suferind tot felul de chinuri de la cei necredincioși. Mai apoi, scoțându-l de acolo și văzând gândul lui neschimbat, a dat asupra lui hotărârea de moarte .
Deci, ducându-l la locul osândei, a ajuns acolo, și-a aplecat genunchii și s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i primească în pace sufletul lui. Călăii l-au apucat cu funia de gât și l-au ridicat la înălțime sugrumându-l.
Si așa a luat sfârșit pururea pomenitul Mucenic al lui Hristos, Ignatie, în data de 8 octombrie, anul Mântuirii 1814.
Auzind de aceasta Grigorie, o, câte lacrimi de bucurie a vărsat!, și a treia zi după uciderea Sfântului, dând mulți bani călăilor, a cumpărat trupul pe care, punându-l în corabie, a mers la ostrovul Princip. De aici, a luat și moaștele Cuviosului Mucenic Eftimie, care pătimise mai înainte, și le-a dus în Sfântul Munte , pe 20 octombrie, și le-au așezat în biserica lor nou zidită.
Săvârșindu-se acești doi sfinți noi, Cuvioșii Mucenici Eftimie și Ignatie, s-a arătat și al treilea nevoitor, care este dumnezeiescul Acachie, și care a pătimit după doi ani de la sfârșitul Sfântului Eftimie.
Deci, fericitul se născuse în Macedonia, din părinți creștini, care locuiau în satul Neohori, aproape de Tesalonic, având și alți frați. Numele său de botez era Atanasie. Părinții lui, pentru sărăcie, s-au mutat de acolo, au mers în cetatea Seres, unde au dat pe copilul Atanasie la un cizmar ca să învețe meșteșugul, fiind în vârstă de nouă ani. Aici a trăit o bucată de vreme, dar nu a putut îndelung a suferi bătăile cu care îl chinuia cizmarul cel crud din fire în toate zilele, chiar și în Sfânta și Marea Vineri, când l-a bătut cunmplit. Nemaiputând suferi el, a fugit plângând de durere, iar două femei turcoaice văzându-l l-au luat la casa lor, i-au dat de mâncare și l-au mângâiat. Apoi, l-au îndemnat să se lepede de Hrisos și să primească mohamedismul.
Deci, învoindu-se la aceasta, l-au luat îndată spurcatele acele femei și l-au și dus la vistiernicul cetății aceleia, care ținea locul lui Iusuf bei, stăpânitorul cetății și i-au spus despre Atanasie. Acesta s-a bucurat și le-a mulțumit și, nepierzând vremea, a făcut pe Atanasie a se lepăda de Hristos și a primi spurcata tăiere imprejur a lu Mahomed, chiar în acea seară a Sfintei și Marii Vineri, fără știrea cizmarului sau a familiei sale. După care, vistiernicul l-a făcut și fiu al sau și a petrecut în acea necurată casă timp de 9 ani.
Și făcându-se el de 18 ani, Înduratul Dumnezeu a voit să caute oaia cea pierdută a sa și să o mântuiască în felul următor: stăpâna lui, văzându-l mai întâi mic îl iubea ca pe un fiu, însă după aceea, când era în vârstă de 18 ani, s-a schimbat simpla ei dragoste în patimă și căuta în ce chip să îl atragă pe Atanasie la spurcata împreunare. Atanasie nu s-a învoit la o asemenea faptă, iar aceea s-a umplut de rușine si de mânie, ca o altă femeie a lui Pentefri, și l-a pârât la bărbatul ei, zicând: „că a vrut Atanasie să o silească”.
Acesta s-a mâniat, dar nu a vrut să îl pedepsească în alt fel, decât să îl izgonească din casa sa, lăsându-l liber să meargă unde va vrea.
Deci, ieșind Atanasie din groapa păgânătății, a dat laudă milostivului Dumnezeu pentru acea iconomie a Sa și s-a dus la Tesalonic, la părinții săi. Și aceștia văzându-l viu, o, cât s-au bucurat și au mulțumit lui Dumnezeu pentru întoarcerea lui! După aceea, l-a sfătuit maica sa să meargă la Sfântul Munte al Atosului, care este limanul păcătoșilor și să rămână acolo trăind în pocăință. Deci, a mers mai întâi la sfânta mănăstire a Hilandarului și a rămas acolo o vreme, după care s-a dus la schitul sfințitei chinovii a Xenofonului, unde i s-a citit de către cuviosul duhovnic Nicolae rânduiala celor ce se întorc și, ungându-l cu Sfântul Mir, a rămas acolo un an întreg.
După care, mergând la sfânta mănăstire a Ivirilor și auzind despre Cuvioșii doi Mucenici Eftimie și Ignatie, care pătimiseră mai înainte, s-a suit și el la schitul acela al Înaintemergătorului Ioan, sub ascultarea aceluiași cuvios duhovnic Nichifor. Acesta l-a încredințat purtării de grijă a aceluiași bătrân Acachie, care se îngrijise mai înainte și de cei doi Sfinți Mucenici. Și, după o vreme, a ieșit într-o noapte fără să spună cuiva și s-a dus la sfânta mănăstire Simonpetra, unde aflându-se, i s-a arătat în somn un preacuvios bătrân poruncindu-i să plece de acolo și să se întoarcă de unde a venit. Deci, întrebându-l Atanasie cine este, bătrânul i-a răspuns zicând: „Eu sânt ctiorul mănăstirii acesteia”(adică Sfântul Simon).
Deci, ieșind de acolo, a venit iarăși la bătrânul său Nichifor, lângă care a rămas, urmând povățuiturile lui Acachie. Și rugăciunile și postirile lui nu se pot spune, iar lacrimile lui păreau să fie izvoare ce curgeau neâncetat din ochii lui.
După aceea, s-a îmbrăcat după dorința sa în marele chip îngeresc, numindu-se Acachie. Apoi, având deplina încredințare de buna voință a lui Dumnezeu pentru a-și săvîrși calea prin mărturisire și luând în ajutor apărarea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și rugăciunile părinților, a plecat la Constantinopol, călătorind împreună cu mai înainte pomenitul Grigorie. Acolo, a ajuns pe 23 aprilie, iar după câteva zile s-a împărtășit cu dumnezeieștile lui Dumnezeu taine.
Apoi, dezbrăcându-se de hainele monahicești și îmbrăcându-se în haine turcești, l-a sărutat pe Grigorie cu lacrimi de bucurie și i-a zis să se roage lui Dumnezeu ca să îl învrednicească de doritul sfârșit.
Si așa ieșind, alergă cu bucurie la palatul vizirului, unde, intrând cu îndrăzneală, a mărturisit că e creștin și, luând cealmaua din cap, a aruncat-o la pământ și a călcat-o în picioare, după care a fost bătut fără milă. A fost apoi ferecat cu lanțuri și închis în temniță, unde, mergând mulți din păgâni, îl îndemnau și îl măguleau cu tot felul de făgăduințe ca să se lepede de Hristos, dar, neânduplecându-se, l-au bătut iarăși cumplit.
Apoi, a doua zi, care era duminică, l-au dus înaintea stăpânitorului, care, nici cu îmbunări, nici cu îngroziri nu a putut să îl întoarcă pe Acachie de Hristos. Atunci, a poruncit să îl închidă iarăși în temniță pînă ce va da hotărârea de moarte asupra sa.
Iar bătrânul Grigorie vrând într-un fel să îi trimită lui Acachie Sfintele Taine ale Trupului și Sângelui lui Iisus Hristos, a făcut-o prin fratele căpitanului corabiei cu care venise în Constantinopol, trimițându-l acolo unde era închis sfântul. Dar la ieșirea sa din temniță (după ce Sfântul Acachie s-a împărtășit cu Trupul lui Hristos), turcii l-au prins și l-au bătut foarte tare, încât puțin a lipsit de nu l-au omorât.
Deci, văzând păgânii că Mucenicul nu s-a schimbat, i-au hotărât moartea. Și, legându-i mâinile, l-au dus la locul de osândă, care se numește în turcește Parma-Capi, unde s-a rugat și apoi, poruncindu-i-se, a îngenunchiat. După aceea, i-a zis călăului : „Lovește-mă, iubite, și nu te mâhni”. Și asa, tăindu-i-se capul, a săvârșit alergarea sa către doritul lui Hristos. Deci, în acest fel a fost și sfârșitul ostașului lui Hristos Acachie, în ziua de 1 mai, anul Mântuirii 1816.
O, cât s-a bucurat când a aflat de aceasta bătrânul Grigorie și a mulțumit lui Dumnezeu. Apoi, a mers și a rugat niște negustori de coloniale creștini din Constantinopol și dând 800 de lei călăilor, a treia zi după tăiere, a luat trupul Mucenicului, l-a pus în corabie și l-a dus în Sfântul Munte, la acel schitul Botezătorului și l-a îngropat la locul ce și l-a ales încă fiind în viață Sfântul Mucenic Acachie, înaintea icoanei Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, în paraclisul Cuvioșilor Mucenici Eftimie și Ignatie, cei care au pătimit înaintea sa.
Deci, așa au fost nevoințele și pătimirile acestor noi Cuvioși Mucenici, care, deși nu au pătimit în același timp, Biserica lui Hristos cea mare îi prăznuiește în prima zi a lunii mai, ca unii ce nedespărțiți fiind cu sufletele, stau cu îndrăzneală înaintea scaunului dumnezeirii celei în Trei Străluciri și care se roagă și pentru mântuirea noastra! Amin!
(Acest sfânt schit pomenește și minunatele nevoințe ale Cuviosului Mucenic Iacov, care mai întâi a viețuit la mănăstirea Dohiarului, apoi, a venit aici la liniște și multe descoperiri, vedenii și minuni dumnezeiești a făcut. După aceea, plecând din Sfântul Munte, umbla propovăduind pocăința evanghelicească la toți creștinii, de la Tesalonic până la Naupac. Acolo, fiind pârât către bei, a fost legat și pus în temniță. După aceea, stând înaintea împăratului Selim și nevoind să primească credința turcească, ci neâncetat mărturisind pe față pe Hristos Dumnezeu adevărat, a fost sugrumat împreună cu doi ucenici ai săi, ierodiaconul Iacov și monahul Dionisie, pe 1 noiembrie 1520. Sfintele lor moaște se află în mănăstirea Sfintei Anastasia, la Gatista, pe locul ivirilor.)
Inima mea s-a bucurat foarte mult de Domnul Dumnezeu Mântuitorul meu, când, prin mijlocirea Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, am liturghisit și eu, mult păcătosul Andronic, în acest sfânt schit al Ivirului, în biserica Cuvioșilor Noilor Mucenici Eftimie, Ignatie și Acachie , unde se află și sfintele lor morminte. Aici mi-a cântat toată rânduiala sfintei liturghii însuși cuviosul Grigorie, starețul Cuvioșilor Mucenici, pe care din multă dragoste duhovnicească l-am sărutat, iar el, fiind cu totul plin de dragoste dumnezeiască, ca un stareț de Mucenici, mi-a sărutat nu numai păcătoasele mele mâini, ci și ochii și fața de multe ori și mi-a dat ca semn al deplinei sale dragoste câte o părticică din sfintele moaște a fiecăruia din Cuvioșii Mucenici, spre a-i avea păzitori de-a lungul vieții și mijlocitori către Dumnezeu pentru mântuire . Chiar și la masă de multe ori am fost poftit de acest sfânt bătrân și am mâncat împreună, veselindu-mă, nu atât de mâncare, cât de vederea feței sale, celei frumos impodobite de Dumnezeu.
Între altele, mi-a spus cum că are 95 de ani, iar în acea chilie trăiește de 76 de ani, nevoindu-se monahicește. Mi-a arătat și o icoană în care sânt închipuite foarte frumos pătimirile celor trei Sfinți și mi-a spus cum cu minune a fost zugrăvită de Cuviosul Mucenic Onufrie, care mai apoi a pătimit pentru Hristos, în ostrovul Hio, la 4 ianuarie 1818.
În acest sfânt schit, este și cimitirul care are bisericuța cu hramul Toți Sfinții. Are și 3 clopote, nu foarte mari. Mai sânt și alte chilii cu bisericuțe: una, deasupra bisericii Cuvioșilor Mucenici, cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae; una, cu hramul Înălțării Domnului Iisus nostru Iisus Hristos; una, cu hramul Intrării în Biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu; una, cu hramul Sfinților Arhangheli; una, cu hramul Cuviosului Mucenic Iacov, din schitul Ivirului; una, cu hramul Sfântului Grigorie Bogoslov; una, cu hramul Cuviosului Antonie cel Mare; una, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon; una, cu hramul Cuviosului Eftimie cel Mare; una, cu hramul Sfântului Ioasaf, împăratul Indiei și două colibe. Viețuitori sânt vreo 36.
