Noutăţi
Duminica a XXXIII-a după pogorârea Sf. Duh. Pilda Vamesului si Fariseului
Duminica Vameşului şi a Fariseului marchează începutul perioadei Triodului, după numele cărţii liturgice care conţine slujbele din timpul Sfântului şi Marelui Post. De altfel, perioada Triodului durează în total 10 săptămâni, mai întâi trei săptămâni de pregătire, apoi cele şapte săptămâni ale Postului dinaintea praznicului Învierii Domnului. Această perioadă de zece săptămâni, care simbolizează întreaga noastră viaţă de strădanie pe calea mântuirii în Hristos, se constituie dintr-o serie de slujbe religioase şi rugăciuni speciale, de post şi înfrânare, de lecturi duhovniceşti şi de exersare a smereniei, ca şi de chemare de a manifesta mai evident iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. Toate aceste elemente stau într-o strânsă legătură unul cu altul, căci nu putem face numai unele, iar pe altele să le lăsăm, cu atât mai mult cu cât toate aceste elemente se completează şi se determină unul pe altul. De aceea, perioada Sfântului şi Marelui Post este asemănată cu o scară, cu un urcuş, în cadrul căruia elementele menţionate, dimpreună cu multe altele, sunt ca nişte trepte, astfel că pentru a ajunge în vârf trebuie să urcăm fiecare treaptă, una după alta.
Cine erau vameşii şi fariseii din timpul lui Hristos?
Dată fiind importanţa deosebită a Sfântului şi Marelui Post, a intensităţii lui duhovniceşti şi a strădaniilor la care suntem chemaţi să ne angajăm pe parcursul acestui urcuş, intrarea în această perioadă specială nu se face brusc, nu se face fără antrenament, de aceea Sfânta noastră Biserică a prevăzut o perioadă de trei săptămâni de pregătire, atât sufletească, cât şi trupească, pentru a putea porni înarmaţi pe urcuşul postului. Aşa cum orice om, care atunci când are de întreprins o călătorie lungă şi importantă, se pregăteşte intens şi din timp, având grijă să nu uite ceva din cele strict necesare pentru acea călătorie, care altfel ar putea fi compromisă, tot aşa fiecare dintre noi, dacă dorim să ajungem la prăznuirea cu folos a Învierii lui Hristos, trebuie să ne pregătim cum se cuvine pentru urcuşul duhovnicesc al postului. Deci, Duminica Vameşului şi a Fariseului reprezintă începutul pregătirii noastre pentru urcuşul postului, adică momentul când începem să ne înarmăm cu ceea ce ne este necesar pentru acest urcuş duhovnicesc. Astfel, primul lucru cu care trebuie să ne înarmăm este mesajul pe care ni-l adresează Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos prin pilda care dă numele acestei duminici. Dar oare cine erau fariseii şi cine erau vameşii pe vremea Mântuitorului?
Fariseii constituiau o grupare de oameni religioşi foarte învăţaţi, care îşi desfăşurau activitatea în jurul templului şi care se considerau drept cei mai buni cunoscători şi trăitori ai Legii lui Moise. Ei se lăudau cu credinţa şi faptele lor bune, rugându-se adeseori ostentativ pe la colţuri de stradă şi punându-şi saci şi cenuşă pe cap, ca să fie văzuţi şi respectaţi de ceilalţi oameni. Vameşii erau însă nişte funcţionari publici, care, aşa cum arată numele lor, percepeau taxele de vamă, de cele mai multe ori după bunul lor plac, de aceea erau socotiţi ca necinstiţi şi păcătoşi, fiind în general urâţi de toţi semenii lor.
Capitolul al 18-lea din Sfânta Evanghelie după Sfântul Evanghelist Luca, în care este istorisită pilda vameşului şi a fariseului, începe cu cuvintele: „Şi le spunea o pildă cum trebuie să se roage totdeauna“ (Lc. 18, 1), după care urmează mai întâi pilda judecătorului necredincios, care a făcut dreptate unei văduve, din care reţinem necesitatea de a insista în rugăciune. Imediat după această pildă, Evanghelistul Luca precizează că Mântuitorul S-a adresat „către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi“ (Lc. 18, 9) şi a spus pilda vameşului şi a fariseului. Din acest context, reţinem că pilda Vameşului şi a fariseului este menită să ne înveţe cum să ne rugăm tot timpul, iar în al doilea rând, cum trebuie să ne raportăm faţă de semenii noştri, chiar în momentul rugăciunii.
Aroganţa ne ţine departe pe Dumnezeu
La începutul pildei vameşului şi a fariseului, Mântuitorul precizează că „doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage“ (Lc. 18, 10). Această precizare, de a se sui ca să se roage, nu indică doar o mişcare fizică, nu doar faptul că acel templu se afla pe o colină şi oamenii trebuia să se suie spre el, ci indică mai ales că atunci când ne rugăm trebuie să ne suim, trebuie să ieşim din planul vieţii cotidiene, din planul vieţii expuse păcatului şi să ne urcăm, să ne suim spre a putea sta în faţa lui Dumnezeu, pentru a ne ruga. Despre fariseu, Mântuitorul spune că se ruga în sine zicând: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig“ (Lc. 18, 11-12). Să reţinem că Mântuitorul nu-l judecă în sine pe acest fariseu, ci-l pune doar în contrast cu semenul său, care era un vameş şi care stătea mai departe, adică nu în faţa altarului, ca şi fariseul, şi „nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului“ (Lc. 18, 13). După ce ne pune în faţa ochilor duhovniceşti atitudinea celor doi oameni, în contrast una cu alta, Mântuitorul adaugă: „Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“ (Lc. 18, 14).
Prin atitudinea sa, fariseul se face vinovat atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de vameş, respectiv faţă de aproapele său. Faţă de Dumnezeu pentru că I se adresa de o manieră arogantă, considerând că este vrednic de laudă chiar în faţa lui Dumnezeu, pentru ceea ce a realizat el prin propriile lui forţe, iar faţă de semenul său, vameşul, pentru că-l socoteşte mai păcătos decât el şi-l tratează cu dispreţ. În rugăciunea sa plină de smerenie, vameşul nu se raportează la nimeni, ci numai la Dumnezeu, faţă de care îşi recunoaşte păcatele şi cere milostivirea dumnezeiască. Pe de o parte, vedem mândria şi aroganţa unuia, care include şi dispreţul faţă de semeni, iar pe de altă parte, vedem smerenia altuia, care solicită milostivirea lui Dumnezeu. Fariseul va fi făcut toate faptele bune pe care le menţionează, dar acele fapte nu-l îndreptăţeau să creadă că el este mai bun decât oricare dintre semenii săi. Vameşul nu se uită la păcatele semenilor săi, ci în faţa lui Dumnezeu îşi vede şi mărturiseşte doar păcatele lui, socotindu-se, ca şi Sfântul Apostol Pavel, „cel dintâi păcătos“ (I Tim. 1, 15). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că fariseul „a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său şi plata zeciuielilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei, şi păcatele sale i s-au iertat. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele acelea, ci s-a uitat în inima din care ieşeau şi, aflând-o smerită şi înfrântă, s-a îndurat de dânsul, în a Sa iubire de oameni.
Privind la pilda vameşului şi a fariseului, înţelegem că unul din lucrurile importante cu care trebuie să ne înarmăm pentru intrarea în perioada postului trebuie să fie rugăciunea, pentru care trebuie să ne ridicăm din starea de păcat, să ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu cu inima curată, cu smerenie, fără să ne socotim mai buni decât semenii noştri, ci mai curând socotindu-ne fiecare dintre noi ca „cel dintâi păcătos“ şi să cerem ca Dumnezeu să se milostivească de păcatele noastre, fiind încredinţaţi de cuvintele Mântuitorului, că „numai cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“. Amin!
Sursa: www.ziarullumina.ro
