Noutăţi

Duminica a șasea dupa Paști - a orbului

publicat pe 10 June 2013

“Adeseori, orbii duhovniceste devin arma a vrajmasului neamului omenesc, care se joaca cu patimile si cu oamenii patimasi dupa cum vrea el. Perverteste cuvintele si faptele celui drept, il calomniaza, il face de rusine. Iata orbirea de care trebuie sa ne temem”.

***

Ochii inainte vazatori

El a raspuns zicand: „Si cine este, Doamne, ca sa cred in El?” Si a zis Iisus: „L-ai si vazut! si Cel ce vorbeste cu tine, Acela este!” (Ioan 9, 36-37)

„Cazul” orbului din nastere ne trezeste nedumeriri. Cum putea el, dupa ce se invrednicise de o atat de neasteptata si de mare binefacere, adica vindecarea de o groaznica neputinta, sa nu inteleaga de unde ii venise vindecarea?! Suferise o viata intreaga, nevazand lumina zilei, si dintr-odata i se deschisesera ochii trupesti. Nu ar fi fost firesc sa i se deschida si ochii duhovnicesti? Sa i se descopere ca se afla in prezenta Fiului lui Dumnezeu? Se pare ca si orbului – ca si jalnicei omeniri, gata sa puna la indoiala orice – i-a fost mai usor sa vada, decat sa deschida ochii credintei.

Uneori Domnul ne vorbeste, iar noi stam si ne intrebam unde este si de ce ne-a parasit. In lumea noastra sufleteasca se savarsesc si astazi minuni, ascunse de ochii oamenilor si nu arareori se produc mari schimbari in inima omului, ca­re renaste, sub puterea unui suflu venit de Sus, iar oamenii nu stiu ce explicatie sa dea acestei schimbari. Se intampla aceasta atunci cand Domnul vorbeste sufletului omului. Ii vorbeste printr-o imprejurare oarecare, printr-o incercare, sau prin Sfanta Scriptura.

Domnul Se afla langa noi in cli­pele cele mai grele. In noptile cand suferim de nesomn, lu­mineaza cu prezenta Sa orbirea noastra, ne deschide ochii ca sa patrundem cu privirea in adancul milostivirii Sale. Ne vorbeste chiar si cand nu ne dam seama.

Sa fim cu luare-aminte la acest glas, sa ne grabim sa inal­tam noi insine glas din adancul sufletului: „Cred, Doam­ne!”, si sa-I pastram in minte cuvintele: „Am venit in lumea aceasta, pentru ca cei ce nu vad sa vada…“ (Ioan 9, 39).

Raza din lumina cereasca

El pacatele noastre le poarta si pentru noi rabda durere. (Isaia 53,4)

Cand, sub povara vreunei suferinte, cadem la picioare­le Mantuitorului, venim inaintea Celui care a cunoscut El Insusi toata suferinta. Cand Il chemam din mijlocul ispi­telor, Il chemam pe Cel ce El Insusi a fost ispitit. Cand ne plangem de rautatea oamenilor, stim ca ne aude Cel ce El Insusi a suferit din cauza cruzimii omenesti. Cand, indure­rati de pierderea unei fiinte dragi, suferim pentru ea, in casa ramasa pustie, stim ca ne vede Cel care a plans la morman­tul prietenului Sau. Cand ramanem singuri, in zadar cautam compasiunea oamenilor; ne intelege aleanul Cel ce a sim­tit ce inseamna singuratatea si al Carui suflet „s-a intristat de moarte” in Gradina Ghetsimani.

Iar cand, intr-o clipa de slabiciune si de inima rea, simtim ca lumina lui Dumnezeu se ascunde de noi si ca suntem cuprinsi de o indoiala grozava, in ceasul acela negru gasim tarie in Cel ce a strigat in chinurile mortii: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?“ (Marcu 15, 34). „Luand asupra Sa neputin­tele si bolile noastre“, Mantuitorul a urmat calea care avea sa-L duca pe Golgota. Acum, ca si atunci, isi revarsa asupra noastra nesecata-I iubire. Ferice de cel ce este convins de acest adevar. Pentru el nu mai exista nici dor, nici singuratate, fiindca Mantuitorul va fi intotdeauna cu el; in inima lui nu va mai fi durere, fiindca va sti ca Domnul va intelege ceea ce noi nu suntem in stare sa exprimam in cuvinte. Acela nu va cunoaste nici slabiciune, nici frica, pentru ca, simtind asupra sa privirea iubitoare a Mantuitorului, va fi convins ca nicio incercare nu-l va putea desparti de iubirea lui Hristos.

Binecuvantata fie clipa cand ne-am plecat intaiasi data genunchii inaintea Lui, in linistea singuratatii si poate ca inca nu ne simtim in stare sa dam glas rugaciunii noastre, ci simtim doar dulceata prezentei Sale, chiar si cand nu-L chemam in ajutor, dar stim ca ne intelege in toate, ca stie tot, cand simtim in adancul inimii adevarata, neschimbatoarea, vesnica iubire a lui Dumnezeu, care ne da tarie in ceasul mortii si ne lumineaza cu lumina Sa nepamanteasca.

Trimite, Doamne, asupra noastra o raza din lumina Ta cereasca!

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2013/06/08/duminica-orbului-orbirea-sufletului/ )