Noutăţi

Șase ani de la mutarea la Domnul a Părintelui Mihail Cazacu - 9 martie 2013

Darul iubirii

Părintele  Mihail e jumătate trup, jumătate zîmbet. Are o timiditate feciorelnică de pustnic și o nesiguranță a vocii care-i trădează orele lungi de meditație și tăcere. Trăiește între oameni, dar are nostalgia pustiei, a colibei suspendate și a chiliei primilor creștini. Credința ia la el forma unor discrete avânturi lirice, întrerupte de suspinul neputinței, abil ascuns în umbra filosofiei Eclesiastului. Dogmei îi adaugă o tristețe de patriarh, resemnat în fața trecerii și a zădărniciei.

Cultivă cu orgoliu singurătatea și caută refugiu în taina celor nemărturisite. Sfințenia e pentru el o apoteoză a suferinței voluntare și vocație a sacrificiului. Dimineața se trezește  în lumea mereu alta, a basmului eroic și a biografiilor exemplare înscrise în marile cărți de învățătură. Calea iluminării e convorbirea de fiecare zi cu cei care s-au îmbrăcat în Hristos, ucigându-și viața pământeană, martiri, sfinți și mucenici din primele veacuri apostolice. Plin de iubire, venerație și cucernicie, Părintele Mihail nu este totuși ascet. Are prieteni, are cărțile de zi și noapte, străbate continentele, deși peste toți și peste toate se revarsă lumina candelei în fața căreia își pleacă genunchii. Lucrurile din jurul său sunt mistere ale sfintei Voințe, iar istoria este o poveste mântuitoare.

În locuința invadată de puterea credinței păstrează două rânduri de odăjdii: unul pentru moartea între străini, altul pentru moartea de acasă. Fiindcă Părintele Mihail, hirotonit preot la peste șaptezeci de ani, nu trăiește sub streașina vreunei mânăstiri românești. Viața lui  duhovnicească se petrece într-un oraș din îndepărtata Canadă. El știe că viața poate exista și fără noi, dar nu și fără iubirea noastră. Bucuria lui e ritualul deschiderii unei uși: rugăciunea lui e ceremonialul rostirii cuvântului de mulțumire. Limbajul  iubirii, se spune, este înțeles deopotrivă de Dumnezeu și de om. Acesta este și mesajul transmis de Părintele Mihail unei unei comunități pe care, din păcate, relele veacului n-au ocolit-o.

Sfântul Antonie cel Mare ne îndeamnă să socotim liberi „nu pe cei ce din întâmplare sunt liberi, ci pe cei  liberi după viață și după deprinderi”. Începutul mântuirii este dragostea. Acea dragoste pe care o descoperi „când închizi ușile cămării tale și ești singur”. Om cu inima curată, închinându-și viața celui singur curat.

„Tribuna”, Nr. 51 (2104) 23-29 decembrie 1993

*    *    *

Imagini de la Parastasul săvârșit pentru Părintele Mihail