Noutăţi

Biserica ne aminteşte astăzi despre femeile purtătoare de mir care, a treia zi după înmormintarea lui Iisus, s-au dus la mormânt, potrivit obiceiului, să-L îmbălsămeze, să-L miruiască, să-I acopere giulgiurile cu acest mir bine mirositor, care să biruiască sau măcar să atenueze mirosurile corpului în putrezire, măcar pentru perioada în care cei dragi veneau la mormânt într-o ultimă încercare de păstrare a comuniunii de dragoste şi a legăturilor sufleteşti brusc dezlegate şi tăiate. Istoria pe care o relatează evangheliştii începe cu pogorârea de pe cruce. Ni se spune cum un ucenic de taină al lui Iisus, Iosif din Arimateia, membru al Sanhedrinului — căci e numit „sfetnic înseninat” (Marcu 15, 43) s-a dus la Pilat şi a cerut corpul lui Iisus ca să-l ingroape. Pilat s-a mirat - spune evanghelistul Marcu (XV, 44) că Iisus a murit aşa devreme, dar nu s-a încredinţat pe spusele lui Iosif, ci a chemat un sutaş, un comandant militar, pe care l-a întrebat dacă e adevărat că cel răstignit a murit. Sutaşul i-a confirmat moartea. Atunci Pilat i-a dat lui Iosif corpul ca să fie îngropat. Episodul pogorârii de pe Cruce, cel al înmormântării, ca şi cel al punerii pietrei deasupra mormântului sunt povestite cu amănunte, până se ajunge la momentul dimineţii zilei celei dintâi a săptămânii, care era duminica, când, în zori, spre răsăritul soarelui, mironosiţele au venit cu mir la mormint. Se gândeau cum vor face „să prăvălească”, precum spun textele vechi, piatra care, ca o uşă, închidea mormântul şi care era foarte grea. Trebuia dată la o parte cu grijă, ca să poată apoi fi pusă la loc. Spre uimirea lor, când au ajuns acolo, au văzut că piatra era dată la o parte. Înăuntru au văzut un bărbat tânăr, îmbrăcat în haină albă ca lumina (Marcu XVI, 5).

Evanghelistul spune că „s-au spăimântat”. S-au spăimântat pentru că nu era ceea ce aşteptau ele să vadă. Cine nu s-ar fi spăimintat? Aşteptau să găsească acolo corpul lui Iisus cel îngropat şi, când colo, au văzut în loc „şezând în dreapta” un tânăr. Mai mult decât aceasta, tânărul a stat de vorbă cu ele. Să remarcăm amănuntele: şedea în dreapta. Aceste precizări sunt foarte importante pentru istoricitatea evenimentului. Mai întâi le-a liniştit, cum era şi firesc: „Nu vă spăimântaţi”! Pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit îl căutaţi? Cel care a fost aici îngropat? Nu mai este aici. S-a sculat. „Duceţi-vă şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va fi mai înainte de voi în Galileia. Acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus El” (Marcu 16).

Femeile s-au spăimântat şi mai tare. Evanghelistul spune: le-a apucat groaza, cutremurul şi frica şi au fugit. Le era atât de frică, încât nici n-au spus nimănui nimic. Probabil Maria Magdalena va fi rămas acolo, pentru că ei i s-a arătat chiar Iisus şi a stat de vorbă cu ea. În legătură cu acestea aş vrea să mă opresc asupra câtorva lucruri. Evangheliştii notează aici faptele aşa cum s-au petrecut ele, foarte firesc. Iată, nu se feresc deloc să noteze că femeilor mironosiţe le-a fost teamă, că s-au îngrozit, că s-au spăimântat. Ei notează totul aşa cum a fost. Dacă ar fi vrut să ne prezinte un tablou ideal, eroic, al Învierii Mântuitorului, atunci fără îndoială că n-ar fi notat frica mironosiţelor, îndoiala şi necredinţa lor în înviere. Şi nu numai a lor, ci şi a apostolilor, când li s-a povestit. „Aceştia însă auzind (de la Maria Magdalena) că El este viu şi a fost văzut de dânsa, nu au crezut” (Marcu XVI, 11). În trei versete la rând, Sfântul Marcu insistă că toţi cei cărora li s-a povestit despre înviere „n-au crezut”. Femeile s-au înspăimântat, iar ucenicii n-au crezut. Tocmai aceste reacţii fireşti sunt cele mai puternice argumente pentru veridictatea învierii. Evangheliştii care au notat evenimentele nu le-au inventat, nu le-au potrivit ca să le iasă lor bine, ca într-un roman extraordinar cu eroi pozitivi, pentru a prezenta o istorie a învierii cât mai frumoasă, ci le-au relatat aşa cum au fost ele, învăluite de îndoieli şi necredinţă. Numai întilnirea tuturor cu Iisus le-a putut schimba necredinţa in credinţă. Aş vrea să mai precizez un lucru, spre a nu cădea în vreo răstălmăcire. De ce oare îngerul a recomandat mironosiţelor în mod special să-i spună despre înviere „şi lui Petru”? Unii tind să creadă că în felul acesta i-ar fi acordat un primat, că l-ar fi deosebit de apostolii ceilalţi. Ori e tocmai dimpotrivă. Numai Petru se lepădase de trei ori de Iisus, în vremea Patimilor. Ca nu cumva să se creadă şi el lepădat de Iisus, ca să i se dea speranţa reintegrării în apostolat, ceea ce s-a şi întâmplat, de aceea îngerul l-a menţionat în chip special. Cred că acest lucru e bine înţeles de toţi cei care privesc episodul cu bună credinţă. Şi unor copii de li s-ar povesti întâmplarea cu lepădările şi apoi această menţionare a lui Petru de către înger, ar înţelege uşor motivul! Mironosiţele au avut aşadar nu numai privilegiul de a vedea mormântul gol, ci au avut şi privilegiul de a sta de vorbă cu o fiinţă supranaturală, cu un înger, un înger care luase forme perceptibile, în aşa fel încât să cadă sub capacitatea de vedere a ochilor omeneşti. A luat forme perceptibile, forma unui tânăr şi a vorbit cu ele în limba lor, ca să fie înţeles. Scriptura ne vorbeşte de altfel de mai multe ori despre existenţa îngerilor. Un înger a venit şi a vestit Fecioarei Maria că va naşte fiu (Luca I, 26), un înger i-a vestit lui Iosif că Maria va naşte, fără ca Iosif „s-o fi cunoscut” (Matei I, 20).

Un înger i-a vestit lui Iosif şi Mariei să fugă în Egipt (Matei II, 19-20), şi de multe alte ori în Sfinta Scriptură este vorba despre aceste fiinţe supranaturale. De altfel, teologia creştină arată că există nouă cete de îngeri, numite de Sfântul Dionisie Areopagitul: serafimii, heruvimii, scaunele, domniile, puterile, stăpâniile, începătoriile, arhanghelii şi îngerii. Fiecare din noi îşi are îngerul lui păzitor. Mironisiţele au avut deci privilegiul extraordinar de a sta de vorbă cu o fiinţă supranaturală, cu un înger, şi de a afla chiar din gura lui că Iisus a înviat. Ambasadorul era pe măsura Domnului său! Aceasta este întâmplarea pe care ne-o reaminteşte Evanghelia de astăzi, spre a ne întări credinţa în învierea Domnului şi prin mărturia mironosiţelor.

Se vorbeşte mult astăzi despre rolul femeii in societate şi, în ceea ce ne priveşte pe noi, în creştinism. În multe locuri în lume femeile mai sunt încă supuse multor discriminări, cu privire la plata muncii, inferioară bărbaţilor, cu privire la accesul la diferite profesiuni, în viaţa publică etc. O discuţie aprinsă are loc în ultimii ani şi în ceea ce priveşte rolul şi locul femeilor în creştinism. În această privinţă Ortodoxia îşi are punctul ei de vedere, asupra căruia ne vom opri in citeva cuvinte, pentru că e din ce in ce mai greu să ne eschivăm de la discuţia care cuprinde tot mai largi cercuri feministe, iar femeile sunt buna jumătate care alcătuiesc Biserica lui Hristos, împreună cu bărbaţii. Aşadar putem vorbi despre învăţătura creştină ce priveşte procreaţia, ca menire esenţială a convieţuirii dintre bărbat şi femei; învăţătura creştină despre familie, ca fundament al vieţii sociale şi instrument al procreaţiei, şi învăţătura creştină despre egalitatea dintre bărbat şi femeie sunt în acelaşi timp şi norme sociale. Ele ne arată care este învăţătura Mintuitorului despre viaţa socială creştină, cum trebuie organizată, cum trebuie să trăiască creştinii în societate.

În toate aceste trei laturi se dovedeşte că creştinismul a adus învăţături pozitive, învăţături înaintate, faţă de concepţiile şi morala din vremea sa. Ele sunt valabile şi astăzi. Duc la consolidarea societăţii, la stabilizarea şi la sanctificarea rostului familiei, la perpetuarea şi apărarea vieţii, care este una din datoriile esenţiale ale oamenilor pe pământ. În toate acestea, femeile pot şi sunt chemate să joace un rol dintre cele mai importante. Ca şi cuvântul „fariseu”, care la origine, în spiritualitatea iudaică, însemna „ales”, „deosebit”, în sensul cel bun al cuvântului, dar care în spiritualitatea creştină a devenit simbol al prefăcătoriei, sinonim cu „formalist”, „lăudăros”, „înşelător”, „făţarnic”, „impostor”, fiindcă una zice şi alta face, „mormânt văruit”, alb şi curat la vedere, dar putred pe dinăuntru, tot aşa cu cuvântul „mironosiţă” trece printr-o uşoară tendinţă de a se peioriza şi a însemna femeie care afectează evlavia fără s-o aibă cu adevărat. „O mironosiţă dintr-acelea...” auzim adesea cu intenţia de a ni se sugera în cel mai bun caz că se preface a fi evlavioasă, dacă nu cumva e de a dreptul bigotă. Sensul cuvântului e gata să îmbrace înţelesuri aproape contrarii, căci bigotul suferă de îngustime de minte, dar nu de lipsă de sinceritate. Mironosiţele sunt însă femei evlavioase, onorabile, unele sunt mame, printre care şi Maica Domnului. Au luat parte la răstignire, cu sufletele sfâşiate de durere pentru nedreptatea ce se făcea unui om sfânt pe care îl iubiseră cu iubire curată, şi apoi, potrivit tradiţiei, s-au dus cu mir la mormânt - mormintele erau săpate orizontal în stânci, nu în adâncime ca astăzi, şi erau astupate cu pietre ce puteau fi inlăturate – ca să ungă după ritual corpul înfăşurat în giulgiuri albe de pânză. „Iar după ce a trecut ziua sâmbetei, când se lumina spre ziua cea dintîi a săptămînii, a venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie să vadă mormîntul”, scrie Sfintul Evanghelist Matei (XXVIII, 1).

Spunea cineva: Daţi-mi o generaţie de mame bune şi voi transforma lumea. Cât e de adevărat acest lucru! O generaţie de mame bune ar fi o generaţie de mame care să-i înveţe pe copiii lor să fie buni, să fie drepţi, să fie respectuoşi, să înveţe, să fie prin toate ale lor creatori, să-şi iubească aproapele şi pe Dumnezeu, să cultive binele şi frumosul, să cultive adevărul. O generaţie de astfel de mame, care ar scoate o generaţie de astfel de copii, fără îndoială ar transforma lumea, ne-ar da o societate mai bună, o altfel de societate decât această societate din lumea de azi, care pregăteşte pe ici, pe colo, în diferite colţuri ale lumii, războaie şi distrugeri. Femeile, cu sensibilitatea lor deosebită, au fost întotdeauna mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de Biserică, şi acest lucru trebuie să fie în continuare încurajat, pentru că de aici îşi iau ele sursa învăţăturilor pe care trebuie să le transmită copiilor lor.

Citeam undeva că în Franţa s-a făcut la un moment dat un test. S-a pus o întrebare la care a fost chemată multă lume să răspundă, întrebarea a fost următoarea: De ce în închisori sunt mai mulţi bărbaţi decât femei? Au venit tot felul de răspunsuri. Unul singur a câştigat, şi anume acela care a răspuns aşa: În închisori sunt mai mulţi bărbaţi decât femei, pentru că în biserici sunt mai multe femei decît bărbaţi! Spre bucuria noastră, la noi în biserică părţile sunt egale. Închisorile ar trebui să fie goale! Mironosiţele care s-au dus la mormânt l-au găsit gol şi au anunţat ele, cele dintâi, că Hristos a înviat! Fie ca mărturia lor să ne întărească şi nouă credinţa în înviere şi în tot ceea ce ne-a lăsat Mântuitorul înviat drept moştenire, faptele, minunile şi cuvintele învăţăturii Sale mântuitoare.

†Antonie Plămădeală,

mitropolitul Ardealului (1982-2005)